Teh hivemind prevails!

YOU ARE WINRAR.

Am fost şi noi, ţărani proşti, la Sfântu Gheorghe. Pulă de beţi, am şi scris despre câteva dintre filme.

Singurul loc unde poţi arunca cu pescăruşi în actori.

Inception e ultimul film al lui Nolan. Şi e un film foarte foarte frumos. Face Matrix să pară Pocahontas şi face atitudinea de “hai să-ţi zic io cum stă treaba” cu care a rămas Leonardo DiCaprio blocat de patru filme încoace suportabilă.

Da’ nu m-am putut abţine să nu dezgrop ceva din copilărie de la naftalină. De data asta, n-a fost un cadavru.

Mi-am luat de la rât vreo două grame de coca pentru a-mi permite un drog mult, mult mai periculos.

O să sar peste campania lui Starcraft II, care e un space opera atât de înfiorător de retardat şi plin de lacune încât face StarGate SG-1 să pară Neuromancer şi o să intru direct în zeama adevărată a jocului ăstuia, adică multiplayer-ul. Interacţiunea umană, unde nu te iei la trântă cu un script imbecil şi exploatabil ci cu oameni reali, aceşti nobili reprezentanţi ai singurei specii de pe planetă înzestrată cu raţiune, gândire nonliniară şi capacitatea de a evolua.

Ca în orice interacţiune demnă de băgat în seamă, catalizatorul progresului e competiţia. După cinci meciuri de calificare, jucătorii sunt distribuiţi în funcţie de nivelul determinat.

În varianta beta, existau cinci clase de ligi în care erai distribuit după meciurile de calificare – respectiv cupru, bronz, argint, aur şi platină. Blizzard s-a hotărât la un moment dat să elimine liga de cupru, pentru că liga de cupru probabil sună ca un fel de lingură de lemn pentru ăia care sunt deopotrivă nubleţi şi orgolioşi.

Aşa că au redenumit cuprul în bronz, bronzul în argint, argintul în aur, aurul în platină, şi platina în DIAMANT FRATE.

Psihologic vorbind, puradelul ăla care venea acasă mândru-foc că a luat menţiunea a 16-a s-ar simţi mult mai bine dacă ar putea vocifera vesel că de fapt el a luat al 17-lea premiu III. Că aşa sunt oamenii mediocri, deranjaţi mai mult de etichete decât de realitatea obiectivă.

Dar nu e de ajuns. Vedeţi voi, fiecare tip de ligă e împărţit în n divizii de câte 100 de jucători. Astfel, în acelaşi spirit de consolare a sătenilor cu crize de personalitate, ar suna tare prost să enunţi că eşti al 28.345-lea jucător din liga de argint, fostă bronz. Sună mult mai bine când te lauzi tovarăşilor de bordură “Cuae jneboon, sunt locul 12 din divizia 21 a ligii de argint, fmm r00fles r0flcopter kkjsx thsmksnsnstll GHRGHR OSLOSL consoanăconsoană mă-ta!”

Pe acelaşi principiu funcţionează şi iconiţele. Există un milion de muiane pe care le poţi folosi drept avatar în joc, ca să te simţi special. În WarCraft III era destul de simplu – exista câte o iconiţă obţinută la fiecare prag de meciuri câştigate şi cam atât. Aici nu. Aici dacă te scarpini pe partea întunecată a pulii în timp ce vorbeşti cu nuştiuce homalău spaţial despre nuştiuce cocktail roz PAC! ţi se deblochează nuştiuce poză de atras muşte şi gonit scopul jocului.

Ce-i drept e că unele sunt greu de obţinut sau trebuie muncite. Dacă s-ar fi rezumat la astea producătorii, ziceam că există un merit şi un sens pentru căcaturile alea. Dar Blizzard încearcă să facă laba tuturor categoriilor de jucători simultan, ceea îi face, pe criterii de bun-simţ şi făcând abstracţie de marketing (acest cancer al lumii contemporane) nişte curve.

NeamProst, băiatu’ ăla cu care mă jucam în beta, speculează că până şi faptu’ că mereu îi apar adversarii ca “favorizaţi” e tot o vrăjeală menită să facă gherţoii cu între 25 şi 50 de acţiuni pe minut să se simtă bine. Eu cred că-i apare aşa fiindcă se ia drept criteriu central mărimea pulii.

Piticigratis: din acest moment declar pula mică drept pulă medie, pula medie drept pulă mare şi pula mare drept pulă monstruoasă.

Zgârie-norul era atât de înalt încât zgâria norii. Era pentru prima oară în viaţa mea când mă întâlneam cu un redactor adevărat, ca să discut articolele pe care i le trimisesem sperând să-mi regăsesc numele la subsolul unui prestigios cotidian de Caracal. Mă sunase pe la ora zece în dimineaţa respectivă, iar inima îmi oscila între mărul lui Adam şi măruntaiele lui Marian. Mă trezise soneria personalizată cu înregistrarea lui taică-miu zicând “Mariane, adu hârtia igienică încoace că iar zbiară mă-ta la mine pentru frânele de pe chiloţi!” . Fireşte, o editasem ca să se audă doar “Mariane, adu hârtia!”, căci îmi imaginam că aşa mi se va cere când voi lucra la ziar.

-Alo, bună dimineaţa. Marian Marinescu?

-Da, neaţa.

-De la Glăsciorul Caracalului sunt. Aveţi un minut?

-Aha, cum nu?

-Vă sun în legătură cu materialul trimis spre publicare. Mi s-a transmis să vă anunţ că…

Ăsta era. Marele moment. Transpiraţia îmi călărea tâmplele în jos ca o brigadă de haiduci umezi. Speculam, alimentat de glasul plăcut şi faptul că nu fusesem înjurat grosolan în primele zece secunde, că vocea de la celălalt capăt fusese atât de impresionată de calităţile mele jurnalistice încât se îndrăgostise lulea.

-Nu mai zi nimic, păpuşe. Vin direct acolo.

Şi am închis. Pesemne că duduia era nerăbdătoare, căci m-a mai sunat de vreo patru ori înainte să apuc să ies din casă. I-am respins apelul de fiecare dată – putea să-mi transmită laudele şi ofertele de sex dezinteresat când ne vedeam în carne şi oase.

Zgârie-norul era atât de înalt încât zgâria norii. M-am uitat în sus către monolitul înceţoşat şi mi-am imaginat că acolo, undeva în vârf, aveam să-mi încep cariera de semizeu publicistic. Am luat liftul cele trei etaje până la mansarda redacţiei şi i-am făcut cu ochiul secretarei cu şuviţe de culoarea muştarului. Mi-am dat seama că vorbisem cu ea la telefon după buzele pline ca sacii de cartofi şi picioarele interminabile precum crestele Rarăului. Exact aşa o vizualizasem.

Când a deschis gura, i-am pus arătătorul pe buze.

-Nu vorbi, marmeladă mică. Vorbele sunt de prisos, tot ce contează e că sunt aici acum şi timpul se scurge ca berea nefiltrată pe interiorul unei halbe lipsită de deformaţii sau aderenţă.

Am spart-o. Mi-am dat seama de chestia asta pentru că pupilele i s-au mărit instantaneu, cum se întâmplă la pisici înainte să te atace. Vroia să mă atace cu sex dezlănţuit, fără doar şi poate.

Un nene grizonat tuşi puternic din spatele ei. Chimia fu întreruptă crud de vorbele noului-venit:

-El e, bănuiesc. Tinere, te rog urmează-mă.

Cu paşi nesiguri, am trecut pe lângă birouri pe care sunau telefoane şi birouri pe care nu sunau telefoane. Eram tânăr şi orgolios şi nimic nu mă putea opri. Simţeam că mi se înmoaie genunchii atunci când grizonatul mi-a tras un scaun şi m-a invitat să mă aşez. Nu mai primisem atâta respect de la cineva care nu aştepta achitarea notei de plată.

-Te rog, stai jos. Mă numesc Bibo Tuşnad, sunt redactorul-şef. Iniţial vroiam să-ţi spun asta la telefon, dar parcă e mai bine că ai venit.

-Mulţumesc, domnule Tuşnad, nu ştiţi ce onoare e pentru mine să mă aflu…

Redactorul îmi făcu semn să tac. Trebuie că nu-şi încăpea în piele de nerăbdare să-mi ofere o slujbă.

-Nu ştiu cum altcumva să-ţi zic asta. Să nu mai scrii. Nimic. Niciodată.

Cuvintele mă loviră ca bulgări de zăpadă îmbibaţi de urină.

-Dar…

-Niciodată. Veci pururi.

Probabil că era o poantă. Un atac glumeţ de început ca să rupă tensiunea şi rigidităţile atâtor relaţii între angajat şi angajator ce generaseră o reputaţie proastă conceptului de “şef”. Am tăcut, aşteptând să elaboreze. Dup-aia am mai tăcut un pic. În cele din urmă, văzând că Tuşnad nu zicea nimic, am zis să-i fac jocul.

-Puteţi să-mi spuneţi şi de ce, domnule?

-Nu ştiu de unde să încep, băiete. Mă tentează să-ţi spun că singurul lucru pe care l-ai putea scrie vreodată pe nivel ar fi un blog.

-Păi…

-…foloseşti comparaţii care nu au absolut niciun sens sau par extrase dintr-un roman de Chandler, dacă Chandler ar fi un mongoloid care scrie descrieri în catalogul de produse de la Metro. Ce naiba înseamnă “privire lungă ca un joc de Monopoly în patru?” De asemenea, produci metafore, hiperbole, epitete şi analogii care mă dor în străfundul cavernei toracice. Unde aveam, cândva, un suflet. Şi prin cândva, vreau să zic înainte să-ţi citesc textele.

-Dar…

-…Lasă-mă să termin. Fiecare paragraf pe care l-ai scris e mai mult decât un faux pas redactorial, ideologic şi morfosintactic. E un viol vizual şi mental care continuă şi continuă şi continuă ca un coşmar din care nu te mai trezeşti. Nici nu-ţi pot descrie cât de mult am stat sub jetul de duş rece când ai scris în articolul intitulat “Andrei Gheorghe. Omul, fiinţa şi persoana” că n-are responsabilitatea unui interlocutor. Ce înseamnă responsabilitatea unui interlocutor?

-O chestie care am citit-o pe Internet.

-Pe care, măi Mariane măi. Pe care. Şi să-ţi mai zic ceva. Dacă-i mai pui nevesti-mii vreodată degetul pe buze te calc în picioare. Te calc în picioare măi Mariane măi.

Atunci, viaţa mi s-a sfărâmat ca un chec marmorat gătit de mătuşa Zoe. Rămăsese o singură opţiune. Am scos cea mai de preţ armă din buzunar.

-Ce faci cu ăla?

-TE OMOR, CANALIE!

-Dar e un reportofon, măi Mariane. Cum o să mă omori cu el?

Cea mai de preţ armă a unui jurnalist pare să fie unul din lucrurile alea cu atâtea sensuri câte ţâţe are o vacă cu două ugere. Cinci minute mai târziu, în timp ce eram cărat de braţe de către poliţie într-un stil care nu-mi permitea să evadez, oricât mă zbuciumam şi dădeam din picioare, m-am uitat pentru ultima oară în sus, la zgârie-nor. Adio, meserie perfidă. Adio, Glăsciorul Caracalului, rampa mea de lansare. Adio, Libertate, idealul meu suprem.

[INT. Pivniţă de media. Un tărâm mistic, străbătut de fiorduri de idei şi împestriţat cu zeamă de inspiraţie. Sau transpiraţie. Sau ambele, pentru că în locurile de soiul ăsta, nu ştii niciodată dacă dampful infernal care-ţi face nările să se necrozeze se datorează geniului în stare pură, animalică, sau livizilor cu iz de hoit care-şi spun pilonii televiziunii. În jurul unei mese, TICĂ, producător executiv, le face semn asistentului său personal SICĂ şi coproducătorului GICĂ să se aşeze. ]

TICĂ (grav): Domnilor, v-am adunat aici ca să facem mălai şi să hrănim poporul cu divertisment şi material de labă.

SICĂ: Ah, în sfârşit. Adaptăm Whale Watchers în Cine Veghează peste Ocolu’ Silvic? cu Bucurenci! Ţi-am zis io că-i bună ideea dac-o piciui cum trăbă.

TICĂ:  Nu, bă Sică bă. Cine pula mea se uită la Bucurenci când nu dansează? Hipstării nu se uită la televizor decât la mişto  ‘npula mea.

SICĂ (profund mâhnit): Scuză-mă boss, credeam că-i o idee verde şi faină. (o ţâră mai vesel) Da’ ce zici de dosaru’ lu’ Gică cu  Şlefuieşte-mi Sanderoul cu Puya?

GICĂ: Nu că-l ciordeşte prostu-ăla, nu te poţi baza pe el să nu fure nici lătăreţele eliminate de la Megastar.

SICĂ (cu ultima speranţă-n glas): Întâlneşte-i pe Băseşti?

TICĂ: A căzut aia când s-a dus cameramanu’ în tricou cu Che Guevara la studiu’ locaţiei şi l-au împuşcat în rotule înainte să dea drumu’ rottweilerilor de dreapta pe el.

[Sincopă. Pe fundal se aude sunetul distinct al unei potenţiale actriţe futută brutal pe fotocopiator. TICĂ, SICĂ şi GICĂ schimbă priviri cu subînţeles, paradoxul suprem al antitezei dintre creaţie şi trivialitate, sacru şi profan. Fum de ţigară încolăcit în jurul celor trei ca o barieră protectoare. E ca unul din momentele alea când te întrebi de ce morţii mă-sii citeşti o schiţă penală a cărei indicaţii regizorale sunt scrise ca o beletristică retardă.]

SICĂ: Bine, mă resemnez. Deci ce facem?

TICĂ: Burlacul. Cu Bote.

GICĂ: (uşor contrariat) Eşti sigur, măi Tică? Vreau să zic, un popor predominant rural şi tradiţionalist-ortodocs s-ar putea să nu fie pregătit pentru asta. Vreausăzic că liberalii de-aici sunt cevadegenu fani Tudor Chirilă, nuş ce altceva să mai zic. Românii de-abia s-au obişnuit cu Solcanu’, şi pe ăla nu l-ai putea urî nici dacă s-ar juca de-a marinarii pe Fox Kids în platou.

TICĂ: Nu mă. Nu cu Ricky şi gaşca. Cu pizde. Bote e aşa de îndesat în dulap că-i pute şi limbajul a naftalină şi în fond cine vrea să vadă gherţoi care îşi dau limbi pe sticlă?

SICĂ (oftând): Nu pentru asta am intrat în televiziune, băieţi. Dacă vroiam să salvez reputaţia fiecărui blondău cu probleme de identitate sexuală, mă făceam orator în Lăptăria lui Enache.

GICĂ: Uită-te la partea bună. Poate futem şi noi ceva. Tu-ţi dai seama câte găini proaste din ţara asta şi-ar vinde şi ultimul pigment de demnitate ca s-o ardă cu ştiuletele ăla fanfaron?

SICĂ: Adevărat. Dar totuşi, n-o să fie cam mare ţigănia dacă racolăm doar peizante de Agârbiciu?

GICĂ: Întocmai, deşteptule. Tu vrei să auzi arhetipul pizdilizdi citând din Hemingway şi vorbind de declinul creativ al Genesis-ului de când s-a băgat Phil Collins la înaintare şi s-a pişat pe tot rocku progresiv al mielului de pe bulevard? Eşti idiot, cuae, nu ştiu ce cauţi în televiziune, mânca-mi-ai pula.

TICĂ: Gică are dreptate. Tre’ să fie şi nasoale şi proaste şi curviştine. Sică, ştiu că-ţi place provocarea, să găseşti toate aceste proprietăţi aglomerate într-o singură femeie e destul de greu, da’ se poate. Răbdare şi tutun.

SICĂ: Bine, dar chiar şi aşa avem o problemă. Cum îl facem pe Bote să pară hetero?

GICĂ: Nimic mai simplu, băiete. Îi dăm ca temă pentru-acasă să emuleze şarm de secol 19. Deja văd introducerea: îl îmbrăcăm ca pe pinguinii din desene animate şi freacă menta la intrare. Vine limuzina. Alea se isterizează şi ies pe rând să facă cunoştinţă cu el. Ba mai mult, primul lucru pe care-l fac concurventele o să fie să-i zică faimosului designer de modă ce meserie au, ca să dizolve vaga amintire a ocazionalului spectator că muia dată în grabă pe sub masa unui birt de sat nu fusese adresată aceluiaşi recipient bucal, în ciuda asemănării izbitoare. Bote forţează un ton cu care n-ar agăţa nici haina în cuier. Da’ nu e destul. Nu, pulamea, cel puţin una tre’ să-i ghicească în palmă. Tre’ să-i băgăm în scenariu momente care-l fac pe Trăistariu să pară mascul alfa  – să folosească replici gen “nu e greu să dezarmezi o femeie”.  Băgăm şi artificii din top – pizdele se încurcă cu echipa de filmare, se iau la ceartă, bisericuţe, front comun, căcat, practic avem emisiunea scrisă dinainte.

Vara asta, confuzia are un nou nume.

Undeva în cartierul general al diletanţilor din România, căpetenia demagogilor cântă şi se petrece. E băieţeală, bairam, apogeul mâncătoriei de rahat împroşcată ca un clei nediscrimnatoriu cam în toate subdomeniile jurnalismului.

N-are nimeni nimic de obiectat. Precum o pajişte populată până la refuz de muşuroaie, n-o să observe nimeni diferenţa dacă zvârli o căcare amplasată strategic între deluşoarele maronii. Pe asta se bazează trei sferturi din media, alături de lipsa competiţiei şi nişte tradiţii convenabile.

Mna, cum ar fi tradusul ştirilor. Nu e nimic în neregulă cu tradusul ştirilor – nu mă aştept să stea un corespondent ProTV la ieşirea fiecărei clinici de dezintoxicare din emisfera nordică ca să avem interviuri autentice cu fiecare superstar anorexic care a dat-o pe meth până a făcut gangrenă pe gingii. Ceea ce mă aştept însă e s-o facă corect.

Adică nu aşa. Adică un alt individ de care n-aţi auzit şi n-o să auziţi niciodată. un anume Răzvan Boboc, a tradus de pe dailymail un top al celor mai confuze filme din toate timpurile. Să trecem peste întrebările de bun-simţ pe care le-am putea adresa redacţiei dailyfail, cum ar fi “Cine a votat în topul ăla?” “Cum se măsoară confuzenia unui film?” sau “Cam cât de retardaţi sunteţi, nu vă supăraţi?” pentru că o să vă răspund eu:

1. Au votat puleţi la liber. Marele public. Acelaşi mare public pe care eu îl suspectez de imbecilitate colectivă, dintr-o puzderie de motive. Într-un poll. Pe Lovefilm.com. Cinemagia nu s-a sinchisit să menţioneze organizatorii studiului, în parte, îmi imaginez eu, pentru că “topul celor mai confuze filme din toate timpurile” nu are aceeaşi rezonanţă şi credibilitate cu “un top aleator în care au votat dârlăi pe care nu dă nimeni o flegmă degresată”.

2. Confuzenia unui film, se pare,  se măsoară în câţi idioţi părăsesc sala de cinematograf hlizindu-se tembel la tine şi întrebându-te adorabil  “Da’ zmeu’ de la final fusese deghizat în nevastă-sa tot filmu’?”. Ce e cu adevărat hilar e că o parte din filmele din top nici nu flirtează cu demenţa, ba mai mult, au fost dichisite şi machiate considerabil ca să priceapă audienţa, compusă, o zic cu oroare, din voi, despre ce e vorba.

Ca s-o zic pe aia dreaptă, n-are rost să-mi înşir eu preferinţele vizavi de chestii de lung-metraj care îţi prăjesc creierii pe teflonul unei imaginaţii bolnave (sunt sigur că s-au ocupat deja destui alţi idioţi de comentarii de genul ăsta), însă tre’ să fii un cineast autoproclamat destul de leguminos ca să nu îţi crape pielea din jurul buricului de râs când vezi un asemenea top. Ba mai mult, să fii site mainstream care tratează domeniul şi s-o arzi aşa trece cu vreo două sute de paşi graniţa penibilului.

Dacă aceşti, ăăă, oameni sunt lăsaţi în ceaţă, după cum spune una dintre organizatoarele studiului (‘It’s clear dreaming is the biggest cause of confusion for viewers. ‘Switching from reality to dream sequences pulls the wool over our eyes.’), de simpla introducere a unei secvenţe de vis, probabil cea mai uzată mecanică cinematografică de la inventarea genericului încoace, atunci suspectez că intră în crize epileptice în fiecare dimineaţă când se trezesc. Fac pariu că intră în megacomă dacă-l văd pe acest sensibil ciupercar:

3. Incomensurabil. Gargantuan de retarzi. Atât de idioţi încât aş face un film în care visez că i-am adunat cumva pe toţi la un loc şi am la dispoziţie toate tirbuşoanele din lume pentru joaca oftalmologică de-a Mengele. Dup-aia să-mi dau seama că totul a fost un vis şi să mă trezesc şi realitatea să fie că tirbuşoanele sunt de fapt vibratoare din sârmă ruginită cu baterii infinite şi neiertătoare. Ca în cele din urmă să-mi ardă colegul de apartament un capac la ureche şi să-mi zică să-mi fac curat în cameră înarmat doar cu un aspirator. Maţele se curăţă greu cu aspiratorul.

Dragă Alexandru,

îţi scriu acum cu mare greutate, căci nu am recăpătat controlul deplin al nervilor la extremităţi. Ţi-am citit scrisoarea şi am fost profund impresionată de abilităţile tale narative la persoana I. Mi se pare că redai foarte dinamic şi verosimil succesiunea de gânduri şi acţiuni iar întorsătura de la final m-a făcut să chicotesc până mi s-au dezmorţit obrajii.

Am fost însă mai puţin impresionată de altoiala soră cu moartea pe care mi-ai aplicat-o. Drept urmare, te rog să n-o iei personal, dar mă tem că trebuie să mă despart de tine. Ba mai mult, îţi aduc la cunoştinţă că nu te vei putea apropia la mai puţin de 200 de metri de mine fără să trebuiască să-ţi ceri iertare de la un judecător. Nu e vorba de tine, eu sunt de vină.

Vezi tu, după ce stai trei luni în comă şi deschizi într-un final, ochii din toate punctele de vedere, viaţa capătă noi perspective şi dimensiuni. Mai ales când a doua veste după cea că autorul sincopei tale de un semestru este însuşi iubitul tău de patru ani este faptul că eşti însărcinată.

Fii fără grijă, însă, nu sunt convinsă că e copilul tău. Acum vreo nouă luni m-am culcat şi cu vărul tău, Tănase, şi cu chelnerul de la cafeneaua din piaţetă, Muricel. Nu ştiu cât de adevărată e zicala că rămâi însărcinată din sex oral, dar mi-a scăpat şi ceva de-ăla pe la câţiva. În fine. Ceea ce vreau să zic e că noul meu prieten, Olaf, s-a oferit să mă ia de nevastă cu tot cu copil. Olaf stă în Stockholm.

Nu vroiam să ne despărţim pe o notă nasoală, aşa că mă simţeam datoare cu o explicaţie finală. Sper că nu eşti teribil de trist, sunt sigură că vei găsi repede o prietenă care să aibă o toleranţă mai ridicată la încasat coate în mandibulă decât mine. Nu sunt chiar atât de deosebită.

Adieu mon amour,

Alexandra

P.S. Am otrăvit scrisoarea cu Furdan.

P.P.S. Olaf fute exponenţial mai bine ca tine.

Lumea a luat-o razna. Nu mai poți să exclami prin străinezia că ce cur de 9.50 are vo pizdă fără să-ți iei o geantă în muian fiindcă ai șanse destul de mari ca pizda în cauză să provină din Făgăraș sau ceva. Pe acest considerent s-ar putea să hotărâți că ar fi mai bine și mai discret să învățați slovele vreunui popor mai puțin răspândit prin Europa.

În orice caz, există câteva metode de buzunar care accelerează procesul. Țineți-vă scepticismul în frâie și plecați urechea muzicală, pentru că dacă ajungeți la școală s-ar putea să învățați cum să conjugați același verb la prezent vo 8 ani la rând, iar asta naște monștri și cancer pe creier.

1. Metoda televizorului

Copii fiind, puleții din generația mea au învățat engleză de la Cartoon Network. În ziua de azi, Cartoon Network e dublat într-o română ca de homalău pastilat, pentru că niște triști s-au gândit că ar fi o idee bună să-l (s-o) pună pe Naomi să interpreteze fiecare personaj într-o glăscioară mai zgârie-pe-creier chiar și decât isteriile lui Badea.

Cu toate astea, majoritatea DVD-urilor au incluse coloane sonore în alte limbi decât engleză. Bagi o bere sau trei la bord și n-ai cum să vezi un film intenționat tembel gen Snakes on a Plane fără să te spargi de râs ca ultima hienă când îl auzi pe Samuel L. Jackson răcnind pe cea mai berlineză formă de arian Ich bin von diesen verfickten Schlangen auf diese verfickte Flugzeug müde. Dacă ăia care susțin regula de zece mii de ore au dreptate, înseamnă că vă așteaptă circa 6667 filme în care să descifrați gramatică, pronunție și să asimilați o masă de vocabular decentă.

2. Metoda de învățat limbi străine prin mozoleală cu limbi străine.

Cum se-aude, după ureche, o relație cu o gagică poliglotă și destulă răbdare încât să nu trebuiască să recurgi la metoda lui Andrei de a trece peste relații. Primele sintagme învățate trebuie să fie de ordinul  ”les cimetières sont pleins de femmes irremplaçables”.

E ok dacă n-aveți prea multe subiecte în comun, există întotdeauna pillow talk.

Ok, poate exagerez un pic. Nu toată lumea poate să facă față la Sprachkurse de 250 de kilograme, dar sunt ferm convins că unii dintre voi trebuie să facă compromisuri majore. Și ce altă cauză mai nobilă decât francofilia?

3. Metoda multimedia

Când madam Catrina, o oarecare profesoară de spaniolă dintr-un liceu oarecare de provincie a auzit de la un oarecare elev de clasa a 12-a într-un an oarecare că a învățat engleză din benzi desenate, filme și jocuri pe calculator, era să facă apoplexie. Madam Catrina nu înțelesese niciodată că expertele ei în espaniolă coincideau cu singurele puiance din clasă care urmăriseră fiecare episod din Marimar, Amor Gitano și Înger Sălbatic. Pentru profesorul român, bula conform căreia are o metodă de predare eficientă nu trebuie spartă de inconveniente iluzorii cum ar fi adevărul.

Metoda televizorului funcționează la fel și cu literatura, dar trebuie să deții cunoștințe de bază, răbdare de chinez autist și un dicționar ca să te apuci de ea. Benzile desenate, pe de altă parte, sunt mai simple și mai expresive.

Sacré bleu! Nu Chaplin!

În majoritatea după-amiezilor din timpul săptămânii, sunt la The Charles, între ceva cocktail-uri Tom Collins, conversând despre ultimul memo din sectorul verde al ———– Gmbh, unde stau pe mâini şi primesc bani pentru ceea ce în esenţă sunt patru ore de muncă serioasă pe lună. Azi nu. Azi trebuie să-i ţin companie lui Mathieu, stagiarul francez din sectorul galben, care a fost părăsit aseară de Melanie, canadianca din sectorul albastru, eu fiind practic puntea de legătură cromatică a despărţirii lor timpurii.

Îi explic băiatului, cu tonul grav al cuiva trecut printr-un război cu tranşee şi tot tacâmu’ (şi cu cicatricile de rigoare care s-o demonstreze), că femeile sunt ca brand-urile. Nu o să te scoată BMW din lista de VIP-uri la petrecerea de crăciun doar fiindcă ai luat o Honda la un test drive. Punctele astea de fidelitate nu se pierd decât în momentul în care nu mai înseamnă nimic. Degeaba ai bonusuri dacă ţi-a expirat contractul, genul ăla de treabă. În rest, bucură-te că nu ai semnat exclusivitate.

În timp ce îngân frenetic fiecare sughiţ misogin al animalului chinuit, mă agaţă de privirea periferică o pereche de ochi un pic traşi, dar destul de verzi şi rotunzi în mişcare încât să-mi dau seama că nuanţa asiatică e doar o improbabilitate de design, nu o trăsătură genealogică.

Stă cu un cot sprijinit de vitrina crâşmei, din exterior. Nu-i văd din unghiul ăsta decât un năsuc ascuţit şi adorabil. Obrajii loviţi de o pată difuză de roz se arată doar printre perdelele unui blond desaturat care-i înţeapă după cum bate briza. Se tot uită la trecători cu o dezamăgire vădită care-i arcuieşte colţul gurii ca o rapsodie vizuală.

Când Mathieu începe să-mi spună cum s-au întâlnit şi de unde a pornit scânteia, sunt deja cu un picior afară. Am ştampilat pe faţă cel mai tâmp zâmbet pe care l-a avut vreodată un individ serios, consecvent, agăţat cu dinţii de o carieră sigură, care acum cinci minute turuia despre drama şi limitaţiile sexului cu uter.

—–

Sunt tristă. Mă îmbufnează ideea că oamenii de aici merg atât de robotic şi concis. Pfff. Toată lumea merge ca să ajungă undeva. Îţi dai seama după postură, expresii şi tempo dacă e vorba despre serviciu, amantă, dentist. Unde sunt nebunii care apreciază libertatea de exprimare a mersului? Unde sunt prototipurile după care se inspiră videoclipurile? Generatoarele de amintiri şi momente-film?

Strada are un aranjament eficient, de acord. Dacă urmăreşti semafoarele și maşinile și bicicliştii și pietonii o să vezi că totul e parte din plan, ca un buchet uman echilibrat de o florăreasă atentă la detalii, la verzituri şi boboci deopotrivă, o sinergie între individ şi fundal. Dar nimeni nu se bucură de interactivitate, de controlul pe care îl au într-o lume atât de neiertător de trecătoare încât dacă nu te ţii cât poţi de tare de fiecare lucru pe care îl trăieşti, o să mori fără să fi trăit deloc. Când toţi sunt atât de preocupaţi să le meargă totul strună, ei bine, pierd din perspectivă detaliile care contează cu-adevărat. Cum ar fi de exemplu băieţandrul ăsta la cămaşă care vine atât de sigur-fals către mine încât aproape că pierd din vedere ce clonă de LaCoste studenţesc poartă. Zice:

-Bună, ăhm, eu sunt Br…

Aşaaaa. Faptul că-i surâd relaxată îl determine să se apropie tot mai tare. Faţada de siguranţă fuzionează cu impulsul sincer pe care îl simte când vede că nu mă uit în altă parte, că nu îl ignor, că nu-l tai din scurt. Aşa sunt unii. Se îndrăgostesc de tine pentru un zâmbet sau o privire de pus în poză, dar nici nu simt când ţi se şerpuiesc degetele în jos şi înhaţă portmoneul din buzunarul din care iese un colţ. Cum se întâmplă acum. Fiecare senzaţie e pusă pe seama euforiei, fiecare nerv atins în momentele astea o să creadă, naiv, că l-a lovit doar o spumă de electricitate, imaginară şi fermecată.

-… şi na, nu mai pot sta mult că am un prieten înăuntru, Mathieu, care suferă din dragoste. Da’ aş vrea să te revăd, cumva.

-Şi o să mă revezi, cumva.

Dezvelesc iar dinţii încet şi fluid, aşa cum fac doar eu. La ce se așteaptă? Se întoarce posac, dar docil şi nu aştept să intre pe uşă înainte să mă întorc pe-un călcâi şi să traversez trotuare aleator. Dar n-am pierdut din minte detaliul pe care îl căutam: cineva care să meargă de parcă ar conta cum mergi. Cineva care transformă animaţia anostă a roboţilor trotuarului în ceva hipnotic.

Dar îl observ. Zarurile universului se învârt la infinit.

Îl prind cu colţu’ ochiului.  Fiecare mișcare pare atât de muzicală încât băiatul ăla îmbrăcat în nepăsare e probabil singura entitate de care m-aș putea îndrăgosti.

În timp ce număr cei şase sute patruzeci şi patru de Euro din portofelul americanului, tot la asta mă gândesc. Băiatul ăla care mergea muzical. Probabil că sună stupid dar un mers face cât o mie de cuvinte. Când se întoarce din colțul străzii și vine către mine, sunt sigură. E o conspirație chimică. Lucrurile astea trebuie pur și simplu să se întâmple.

Îi zâmbesc aproape imoral și ridică și el un colț al feței suficient de mult încât să nu mă simt ridicol. Suficient de puțin încât să nu distrugă momentul. Dar mersul lui — mă întreb cum dacă a mers dintotdeauna așa sau se bucură de o caracteristică despre care Phil Collins doar cântă.

——

Bag pula. E a doua oară săptămâna asta când îmi uit cureaua acasă. Se scurg pantalonii ăștia de pe mine ca rășina în josul unui trunchi. Știu ce am de făcut. Tre’ să merg cât mai în slalom, ținând cloambele în laterală pe cât posibil.

Așa că fac asta și funcționează, atât cât poa’ să funcționeze o idee idioată. Când ajung în capătul străzii, îmi dau seama că am luat-o în direcția greșită. Căcat, cât de spart sunt azi. Trag 180, traversez strada, merg tot ca o rață lovită. Noroc că nu observă nimeni, fiecare pe filmu’ lui.

O gagicuță deloc neplăcută zâmbește. Surâd și eu tâmp. Cre’ că asta mă ajută câteodată, că e o discrepanță fenomenală între aparența mea mucalită și ce zeamă de gânduri mi se varsă, de fapt, în creier.

Durează vreo cinci minute să mă convingă să-i fac cinste cu o înghețată. Vrea să mă convingă că e ca la 16 ani. Nu e.

Flash-uri relativ interesante îmi mai ridică câte o sprânceană. În rest e drojdie conversațională.

“De obicei nu mi se întâmplă asta, știi, să-mi placă de tipi pe stradă așa. Nu vreau să crezi că sunt o… știi tu. O curvă.”

Din ce-am trăit până acum, toate pizdele care depun eforturi active să mă convingă că nu sunt zdrențe sunt superzdrențe.

“Am iubit doar un băiat până acum, și n-a ieșit nimic.”

Ăla și-a bătut pula de tine. Știu. Ești mai de duzină decât crezi, dar asta e bine. Toți trecem printr-o decepție de-asta hiperumană. Se cheamă dezvirginare mintală. Ne-o merităm și câștigăm survivalism în schimbul inocenței. Așa ne transformăm în lei din gazele. Victime metamorfozate în călăi. Pentru cine nu e de aceeași parte a gardului, e o tragedie. Da’ știu că nu ești atât de nevinovată pe cât încerci tu să pari, târfuliță mică. N-o să te doară când îți dau jet după ce te fut. Pentru că nu sunt primul.

“Cu tine am un sentiment bun…”

Daaa? Și eu. Dar nu cred că e același și cred că o să-ți muști buza gândindu-te la ce-ai zis acum.

Soarele apune ca în orice altă zi din perioada asta a anului când o împing de cur în lift și chicotește. Copilul strangulat din mine speră să fiu cândva iar o victimă care să n-aibă ghinionul unei torționare care-și proiectează dezamăgirea anterioară și se răzbună pe mine. Da’ adevărul e că nu ne mai întoarcem niciodată în uter. Supraviețuitorul din mine știe că o să ne murdărim tot mai tare de căcatul ăsta până ce tot ce iese din morman e un pai prin care să respirăm.