Eu am impresia că pe unii i-a apucat febra premiului de la Cannes. Cam aşa merge: faci un film mai lăcrămior-dulceamărui aşa, cu un operator căruia îi tremură braţu’ de zici că e pe ecstasy, pe decor industrial-distopic, tratezi aceeaşi temă ca ultimul dârlău care a apelat la formula asta şi o spui în cuvinte îndurerate, de zici că faci reconstituiri la Memorialu’ Durerii. Moartea Domnului Lăzărescu, 4,3,2, toate astea triste de popor măcinat sub jugul comunismului şi drama omului de rând. Ţi se pare că cinemaverite e drumul spre succes şi nu eşti foarte departe de adevăr, pentru că ăştia, vesticii, au impresia că gimnastica ta reciclată e exotică şi originală.

Bun, iei premiu. Predai ştafeta. Anul ăsta, torţa este cărată de Florin Şerban, un individ care s-a gândit să ilustreze spiritul independent al unui incarcerat care dacă vrea să fluiere, îşi mai adaugă o bulină la mandat. Şi cam asta face tot filmul. Dar nu oricum, ci din dragoste d-aia şantieristă.

Încă oscilez între a-mi da seama dacă “Eu când vreau să fluier, fluier” e film de consum sau se vrea artă. Asta pentru că e încet, prost montat şi în acelaşi timp jucat ca o cizmă şi trivial. E vorba despre un băiat şi drama lui din zdup. Toate clişeele la care vă puteţi gândi – dă vina pe mă-sa, iar mă-sa e stereotipul ăla de clasă muncitoare plecată în Italia, fratele mai mic îl admiră şi vrea să fie ca el, are conflicte de pârnaie şi e mai mult sau mai puţin abuzat, mă rog. Intriga constă în faptul că i se pune lui pata pe una cam la fel de expresivă ca o lampă de birou şi face mare scandal, ba mai şi evadează cu aia de gât.

Scenariul “evadării” e incredibil de imbecil şi chiar şi în registrul convenţiilor cinematografice, o să vă simţiţi retarzi. Pe cuvânt – înarmat cu un cuţitaş la gâtul socioloagei, eroul tragic vrea să iasă cu ea la o cafea şi i se serveşte o maşină pe tavă, aşa, un pic în silă, de către directorul închisorii, care e panicat ca o muiere când negociază cu turbatu’. Dacă aşa se procedează pe bune în cazuri din astea, mă mir că reuşesc gaborii să prindă criminali în primul rând. Şi dacă au îndoit realitatea atât de tare pentru vreun artificiu romantic, atunci să mi-l arate şi mie. Că eu n-am văzut decât un meltean ras în cap care a comis o serie de căcaturi retardate pentru o viţică nehazlie, timp în care nici el nu era prea convins de ceea ce face, nici ea speriată din cale-afară.