O poveste despre zombie, sex, droguri si simt civic.

Te trezeşti la nouă jumătate. E beznă afară, ploaie subţire da’ deasă. Îţi aminteşti că mâine e sărbătoare şi e liber. Noapte-aprinsă. Te freci la ochi şi tragi ultima dungă de speed de pe o carcasă de DVD cu Frank Zappa. Faci un duş scurt fiindcă puţi ca un hoit uitat în tomberon şi tragi pe tine o pereche de blugi şi primul tricou din bagajele nedesfăcute.

Când încui uşa de la apartament pe dinafară aproape că te împiedici de madam Adalbert, vecina de 75 de ani care te roagă tot timpu’ să-i duci gunoiul. Îţi zâmbeşte cald, băbeşte:

-Dragule, nu vrei să mă ajuţi şi pe mine cu gunoiul? Hai te rog eu mult, uite, îţi fac un ceai cald când te întorci.

Iei sacu’ da’ refuzi ceaiu’ că cică te grăbeşti, îţi face cu mâna şi ochii îi sticlesc parcă de emoţie. Hoaşcă ţicnită.

Ieşi în stradă, intri în gura de metrou. De aici se întind tuburile de sub oraş, o pânză de tuneluri prin care se scurg oameni, toţi gândindu-se la acelaşi lucru – cât le ia să ajungă la lumina zilei. 8 minute, Hauptbahnhof. 16 minute, Sedlinger Tor. Între 36 şi 55 de minute, Studentenstadt. Îţi cumperi o bere de la automat şi te aşezi în ultimul vagon. Îţi pui căştile şi dai drumu’ la muzică, moment în care remarci că tot vagonul are aceeaşi pereche de căşti albe scurgându-se din urechi. Te amuzi sorbind din Hellas-ul amar – când ajungi să vezi bunicuţe cu iPod, îţi dai seama cât poa’ să vândă Apple pompând căcat într-un cult pompos format în jurul a ceea ce e nimic mai mult decât un mp4 player lucios pe care tre’ să-l măriţi cu un calculator ca să poţi transfera muzică. Ceea ce e un pic deranjant însă este că pe lângă cablurile albe care le atârnă din clămpănitoare ca aţele din tampoane, pare să le fi rămas tuturor un pic de salivă verzuie în colţul gurii. Meh. Apple. Ce scârbos.

Goleşti restu’ berii şi începe să-ţi vină să vorbeşti, da’ n-ai cu cine. Te dai jos din şarpele de metal şi urci scările. Treci pe lângă parc şi ai o senzaţie acută că l-ai prins pe Bog de picior puţin când vezi iepuri care ţopăie din iarbă pe alee. În stânga, autostrada, discoteci, hale industriale. În dreapta, Grădina Englezească, mai plină de iazuri, lebede, iepuraşi şi violatori nocturni decât un desen animat de la Disney. Tu mergi pe graniţa dintre basm şi ciment, şi nu ştii dacă e prafu’ din tine sau ce morţii mă-sii, da’ ţi-e sete şi nu mai ai chef de filozofat vizavi de ciudăţenia peisajului. Parchezi în pivniţa în care mixează Fry şi îţi iei o bere din frigider.

Aprindeţi un cui şi îţi povesteşte cum a învăţat să învârtă farfuriile de la un bătrân şaman-druid-mecanic auto din Gasconia Orientală, un găşcar de vreo opşase de ani care susţinea sus şi tare că e un fel de Moise al timpurilor noastre, doar că în loc de tabletele cu cele Zece Porunci, Bog îl înzestrase cu două platane. Mă întreb dacă la toţi boşorogii descoperirea unei bucăţi de tehnologie are implicaţii atât de biblice.

Te cam saturi de hausăreala ăstora şi te opreşti la ieşire ca să auzi din alt lot al pivniţei pe unii care fac cover la The Stooges. Rânjeşti vesel, e chiar decent. Când bagi capu’ să-i vezi pe ăia, îţi cade falca pe adidaşi. Toţi au peste 50 de ani, gen. Ba mai au şi ochii daţi peste cap şi pielea de un vineţiu morbid. Şi par să saliveze holbându-se la tine. Hai dăvănpulamea.

Te cari mâhnit, începi să te simţi ca o minoritate. Îţi zici că e de la căcaturile pe care le-ai băgat în tine, puţină paranoia, nu-i panică, trece. Te întâlneşti cu Bob şi după ce-ţi vinde vreo cinci grame de iarbă cică să mergeţi la nuşce chef. Mbine, mna hai. Şase străzi, douăzeci de melodii şi vreo trei conversaţii uscate cu o lesbiană tuciurie, o pistruiată rânjitoare şi o moartădebeată umedă mai târziu (eşti mai sociabil ca o boală venerică în seara asta), se taie muzica. Se sting luminile.

Bufnituri ceva de groază în uşă. Încep să se aprindă brichete, mobile, shot-uri de Bacardi 151. Lumina gălbuie conturează gheare palide întinzându-se prin găurile şi aşchiile din uşă. Simţi broboane de transpiraţie alunecând prin păr, pe tâmplă, scurgându-se ca dintr-un robinet prost închis de pe sprânceană pe obraz. E mare panică la micul chef.

În timp ce toată lumea se întreabă ce dracu’ se întâmplă, tu ştii. Te cuprinde certitudinea de coaie ca o fostă prietenă furioasă atunci când ţi se naşte în minte sămânţa Adevărului: e o invazie de zombie. Cumva, doar bătrânii par să fie afectaţi de chestia asta. Ai făcut toată şcoala Romero şi ştii cum se procedează. Cauţi un topor, o rangă, o bâtă de baseball mai sănătoasă şi te gândeşti cine nu e mort de beat, ca să poţi să-i iei cu tine. Oftezi adânc atunci când singurul obiect vag periculos pe care îl găseşti e o umbrelă, în baie. Spargi geamu’ de la la sufragerie cu un scaun şi sari un etaj în plină stradă.

În urma ta, difuz, se aud urlete înecate de dinţi încleştaţi şi bastoane metalizate izbind ţeste ca la un meci de hochei şi bâzâitul inconfundabil al curentului care revine. E o stare ciudată, să se stingă vieţi în timp real având ca fundal sonor “Happy up here” de la Royksopp. Îţi aminteşti că încă trăieşti şi o iei la fugă înspre soarele care răsare la capătul străzii.