Orologiul băte ora două când îl iau Gândurile Necurate pe nepregătite. O beznă sexoasă dăinuie în veşnicia din spatele ferestrei, iar Burzum – ei bine, Burzum se descheie la curea, grohăind cu jind la pasiunile ce îl aşteaptă. Îl loveşte o tristeţe iremediabilă odată cu realizarea faptului că grădiniţele sunt în genere închise la ora aceasta atât de nepotrivită pentru oricine nu e un slujitor al Preamizerului. Orice intenţie din gama cătuşe şi ursuleţi de pluş i se evaporează din mintea lihnită de pofte trupeşti.

Aşa că se resemnează la al doilea Sfânt Păcat, şi anume ţigările. Nu mică îi e mirarea când descoperă că pachetul e gol. Le-a mâncat deja pe toate. Acasă, în împieliţata Oltenie, demonii rumegă Snagov. Dar în München, singura opţiune viabilă e Marlboro, roşu ca pula Dracului, pentru cinci euro pachetu’ de canceroase decât. Demonul expatriat din Scorniceşti îşi pune status pe mesingăr: brb \m/.

Porneşte împleticit pe scări, gândindu-se profund la limbi de ciocârlii în aspic şi alte chestii care-i fac părul de pe limbă să stea erect. În Bavaria, după ora opt, singurii traficanţi de tabac sunt benzinarii. Nu există alimentare non-stop, chioşcuri, contrabandişti din Arad. Nu, tre’ s-o ia în jos pe Kapuzinerstrasse până la Shell, o rută plină de primejdii: exorcişti, coji de banane sfinţite, poliţai.

Pe asta n-a înţeles-o niciodată. De fiecare dată când iese în lume, e oprit de poliţiştii andărcavăr, deghizaţi în turişti peruvieni. De ce-l aleg tocmai pe el? Ce îl separă de ceilalţi plimbăreţi nocturni? Întrebările îi întunecă viziunea ca un sifilis dentar pe fast forward.

În sfârşit, se face una cu umbrele şi începe să bântuie agale pe trotuarele dezgustător de curate. Sudul Germaniei n-a arătat nicicând mai sinistru – între clădirile usturător de intacte şi lipsa de-a dreptul nesimţită de fecale omeneşti de pe străzi, Burzum se simte cel mai singur drac din acest plan existenţial. Îşi face o pentagramă şi oftează, resemnat. Drace-ajută.

Trece pe lângă o maşinărie înfiorător de eficientă de curăţare a trotuarului şi îl ia cu greţuri. Unde e prafu’ care se ridică în aer, pe care şi-l aminteşte de acasă? Aroma de motorină diluată cu Săniuţa de la Ana Oil? Trompetele lui Guţă care să răsune din cockpitu’ cu geamurile sparte?

Simte că are nevoie de o vacanţă în Copşa Mică. Simte că-i lipseşte negru’ de fum şi negru’ de sub unghii şi negru’ ăla de la Clubul Sportiv Scârbavnica-Pucioasei care se-mbată pulă după fiecare meci şi ia badigarzi la bătaie în club. Simte că nu se poate exprima în acest cadru distopic. Scuipă nişte pucioasă-n sân şi ajunge, în final, la Shell. Taie majuscula cu gheara şi hăhăie ostentativ. Se simte puţin penibil când îşi dă seama că nu urlă nicio mamă, nu plânge niciun copil, nu explodează inima în nicio babă din jur. E pustiu.

Îşi ia recompensa şi se întoarce mai mult sau mai puţin pe acelaşi traseu. La vreo cinzeci de metri de casă, sar pe el ein zwei Polizei. Sfinte AntiPapă, nu iar! Degeaba se zbate, degeaba se screme să se transforme în liliac. De ce eeeeel? Ce îi determină pe aceşti cruciaţi să-l maltrateze? Cu ce iese în evidenţă de-l profilează aceşti sacri boschetari ai filajului nocturn?

Îl caută de droguri, arme şi copii pierduţi prin toate orificiile, după care îşi cer scuze şi dispar în spatele aceleiaşi tufe din care au ieşit. Urcă cele şase etaje ale scării F din blocul şase de pe Tumblingerstrasse şi se lasă lin pe jilţul de cranii din faţa monitorului. Monitorul se zguduie deodată:

Burzum se uită în jos. Un val de stânjeneală îl sugrumă. Nu există Scaraoţchi.