Notele acordate filmelor, cărţilor, jocurilor sau electrocasnicelor sunt o vrăjeală ieftină de spălat creieri. De aproape fiecare dată când scriu o recenzie tre’ să apară un luminat care să n-o citească, să se uite la notă şi să-mi zică: “Bă eşti bou. Chestia asta merită un 8, nu un 6.”

Stimate domn, scuză-mă că te contrazic, da’ eşti înfiorător de retardat. Se poate să ai dreptate şi să existe undeva în univers o scară universală a valenţei unui film, dar ceva între cum ţi se scurge o cascadă de salivă prin colţul gurii şi privirea îngustă, tunelată de perdelele unor ochelari de cal îmi spune că n-ascunzi în chiloţi adevăruri fundamentale.

Nu-mi place să dau note, dacă n-aş fi obligat n-aş face-o. Mi se pare că atunci când cuantifici o trăire sau o pildă bine povestită în limita parşivă a unui număr între 1 şi 100, a unei cifre între 1 şi 5 sau a unei litere între A şi F se pierde tot sensul analizei şi criticii. Apare automat o competiţie câinească între mere şi pere. Fiecare mâncător de rahat din oceanul de idioţi care e Internetul abuzează de ego-ul de trei ori mai mare decât creieru’ pentru a ne binecuvânta treizeci de secunde de râs de hienă cu părerea lui categorică. Se fac topuri, se dau premii, se pun la punct agregatoare. Prilej pentru orice contabil, sătean autist sau vo altă creatură înlănţuită de mania cifrelor şi procentajelor să tragă comparaţii şi să te contrazică în afirmaţii absolute.

Motivul pentru care cineva s-a obosit să categorisească tipul ăsta de îndeletnicire drept “critică” e, vă vine să credeţi sau nu, fiindcă e un text acolo. O părere, un film, o trăire. Prin alea câteva paragrafe vezi dacă autorul mănâncă rahat sau e în stare să-ţi insufle un impuls înspre a merge la cinematograf. Nu un marcaj simplist şi arogant.

Pe lângă asta, mai e problema acelor opere de artă care sunt mânjite de graniţele jegoase ale unei clasificări atât de vulgare precum o notă. Mi se pare că te cam pişi pe sicriu’ lu Tarkovsky dacă ţi se pare că poţi să-i dai lui Solaris cinci stele din cinci, de parcă e un elev eminent care şi-a făcut tema bine, nu un geniu care a zguduit sovietic, sensibil şi barbar cinematografia. Să dai o notă pe aşa ceva, aşea, ca la o emisiune cu Dan Negru e scârbos şi trivial şi hipstăreală ieftină pentru genu’ de snobi atrofiaţi care ciocnesc pahare de vin ieftin prin beciuri, la galerii de fotografie.

Unu, Altu şi Celălaltu, trei snobi generici, într-o conversaţie.

Unu’: “Man da’ ai văzut filmu’ ăla nou a lu’ fraţii Couăn?

Altu’: “Sotto bro, a fost de nota cam nouă aşa. Că n-am înţeles exact ce referinţe cromatice subsaturate erau suprapuse acolo pă la mijloc.”

Celălaltu’: “Io i-aş fi dat opt că au cam luat-o în jos aşa parcă şi-au trădat gramatica vizuală-trademark şi nu-şi mai ştiu originile fra.”

Altu’: “Pă bune, da. O ard prea mainstream de câţiva ani. Nu mai sunt adevăratoreali.”

—-

Roger, being a Dick.

Rolul unui critic nu este să îţi dicteze gusturile. N-ar trebui să fie rolul nimănui să-ţi dicteze gusturile şi realitatea nasoală e că majoritatea imbecililor care cutreieră străzile liberi şi nesupravegheaţi printre oamenii normali sunt manipulaţi ca plastilina şi n-au discernământul să filtreze informaţia şi să-şi apere convingerile. Există două subspecii de dârlăi din punctul ăsta de vedere: ăia care sunt fani (anon n. fanboy;fagboi;) şi sunt în consecinţă de acord cu tot ce le vomează idolii în guriţe, şi GicăContriştii*, care nu sunt de acord cu ce zice oricine altcineva din principiu, adică fiindcă o să-ţi zică ei care-i treaba de fapt.

Un critic nu e Bătrânu’ şi-Nţeleptu’ Bog. Nu e acolo ca să planteze Sămânţa Adevărului, e acolo ca să emită o părere care presupunem, în anumite cazuri, că e şi avizată. Dar ghiciţi ce?

Criticii sunt oameni. Jur. Din cap până în picioare. Şi din cauză că sunt oameni, sunt de toate felurile. Există critici copţi, care nu termină cartea/filmul/jocul înainte să analizeze şi să descrie. Există fanatici dedicaţi. Incisivi da’ corecţi. Supermuişti. Lingăi cumpăraţi. Sclavi. Roboţi. Există critici care îţi descriu expresiv figuri de stil extrem de subtile în cuvinte simple şi te fac să apreciezi o operă de artă pe care n-ai fi dat doi franci. Există idioţi care critică fiindcă le place să se audă vorbind şi există critici care poa’ să creeze best-seller-uri peste noapte din păreri complet diletante şi neargumentate.

Da’ e la fel de greşit să-i desconsideri din oficiu cum e să faci idoli din ei. Să-l luăm ca exemplu pe Roger Ebert.

Nu e nimic cu a-i citi recenziile lui Ebert. E unul din cei mai populari critici de film de pe planetă şi asta din motive destul de întemeiate: omu’ ştie să trateze un film în funcţie de ce se vrea filmu’ respectiv, poate să se adapteze şi să se concentreze la un arthouse obscur la fel de bine cum poate să se detaşeze la o comedie de duminică.

Acestea fiind spuse, Ebert e uneori un demagog indecis, alteori un boşorog cu un complex mesianic, şi nu e normal nici să fie demonizat, nici idolatrizat. Normal ar fi, dacă n-aţi fi tâmpiţi în atâtea feluri încât pentru unele nu există denumire, să-l ascultaţi până îi înţelegeţi perspectiva. Dacă vă sugerează ceva pertinent, s-o luaţi în considerare. Nu vă obligă nimeni să fiţi de acord. Nici să-i daţi o flegmă nemeritată între ochi.

(*trolls not included)