Prima parte aici.

Deschid ochii greu, izbit de valuri de panică şi automatisme primale. E opt dimineaţa pe Cannabichstrasse şi prognoza zice că o să plouă cu sânge. Bătrâni transformaţi în zombie, pseudo-energia unui drog de scurt-metraj disipându-se jilav prin transpiraţie. Descompunerea sistematică a substanţelor străine din sânge, ficat, creier. Haos pe străzi, urlete şi mulţimi care aleargă speriate către spitale. Stau în mijlocu’ bulevardului şi trag direct din plic un deluşor de speed. Nu ştiu cât de prăjit o să mă simt după ce se termină tot ce am la mine, da’ e bine să fiu sigur că nu adorm până mai contează.

Totu’ arată ca documentarele alea cu hiene care răpesc câte o gazelă. În extremităţile puhoiului de panicaţi, se vede câte o mână putrezită apucând o margine de tricou, înfigându-se în vreo ceafă fragedă sau agitând ameninţător degetu’ în aer, invocând dreptul la medicamente compensate.

Ce idioţi. N-am înţeles niciodată tendinţa asta a supravieţuitorilor din filmele cu zombie să se refugieze sau să caute un elicopter improbabil în spitale. Adică, căcat, toţi care sunt muşcaţi, pe care îi ia cu greţuri sau au făcut sex cu un mâncător de creiere în ultimele 24 de ore o să se ducă fix la spital, şi o să fie plin de nemorţi flămânzi adunaţi exact în locu’ în care toată lumea caută adăpost. Idioţi. Nu m-ar mira să dispărem ca specie răpuşi de bătrâni infectaţi cu Boala lu’ Romero. Idioţi, idioţi, idioţi.

Nu ştiu ce-aţi face voi în locu’ meu, da’ eu tre’ să beau ceva. Şi eventual să schimb umbrela pe ceva mai pizdos. Gen o rangă, sau dacă am bulan chiar o drujbă. Important, încerc eu să mimez raţiunea, e să mă feresc de locuri populate de bătrâni. Azile, parcuri, săli de bingo, autobuze, concerte Julio Iglesias, tre’ să încerc să nu cedez tentaţiei de a ajunge pe-undeva de gen.

Ajung într-o crâşmă şi mă servesc generos. În spatele tejghelei, Karl şi Mischa, el burtos, bărbos şi asudat, ea îngustă şi holbată ca o molie. Mi se prezintă şi îmi oferă o carabină candid şi gratuit. Karl scuipă prin barbă:

-Şi cine eşti tu?

Un pulete norocos, bănuiesc.

-Mă numesc Aleksandr, şoptesc aproape mistic, Aleksandr Sergeyevich.

-Băiete, am belit pula cu dihăniile astea. Stai aicea cu noi, unde e sănătos, ne uităm la televizor, bem bere, futem ceva… privirea i se opreşte sugestiv asupra Mischei, care flutură revoltată din mâinile atât de subţiri, încât dacă n-ar flutura din ele nici n-ai şti că-s acolo.

-Nu mersi, zic. Am şi io o pizdă pe-undeva care mă aşteaptă. Ţine-o tu dacă vrei.

Mischa protestează pe o voce sugrumată:

-Dar noi nu suntem împreună! E nebun omu’ ăsta, scapă-mă de el, te implor!

Dosul de palmă al lui Karl o izbeşte ca o locomotivă. Ameţită, fătuca pică pe-o parte şi varsă câteva halbe. Burta lui Karl tremură de furie şi până în momentu’ în care începe s-o calce în picioare, m-am cărat. Cu carabina.

În stradă, mă loveşte. Nu ştiu dacă sunt urletele de agonie exprimate la unison de doi îndrăgostiţi în timp ce un zombielău îşi îngroapă dantura superioară în scalpu’ Lui şi un altu’ îi sfâşie brutal pielea de pe făţău’ Ei sau ce sloboz îmi dă starea asta, da’ mă simt slăboi. Mi se înmoaie genunchii şi îmi amorţeşte mecla într-o încruntare sensibilă. Nu pentru lăbarii ăştia doi, ci pentru Elsa. Încarc carabina, întrebându-mă plin de speranţă dacă e încă într-o singură bucată plus puls.

Simt rafala aia de căldură uscată ca de vara trecută, când aveai pielea fierbinte atât de tare lipită de a mea încât credeam c-or să fuzioneze şi o să ne facem din două vertebrate un singur jeleu. Mai ţii minte, zâno?

Când apăs pe trăgaci şi fruntea bestiei arată ca un bilet compostat de-un controlor cu Parkinson, trăiesc alt moment Kodak.

Simt respiraţia aia greoaie şi inconstantă şi aritmia imperfecţiunii tale cardiace ropotind pe cel mai sensibil strat de piele. Mai ţii minte când mi te întindeai pe spate ca pe o plută şi-mi povesteai de proastele din şcoală?

Când îmi îngrop tenişii în craniul ca de budincă al monstrului răpus, toţi căcaţii ăştia cu ochi nemorţi din jur sunt atraşi ca moliile de flacără. Îmi aprind o ţigară şi ochesc. Prin cătare, pare să se contureze încă un film-amintire, băga-mi-aş pula în Hollywood.

Simt gustu-ăla jegos de Sprite născut din obiceiu’ tău penal de a-mi vărsa sucu’ din gură în gură când ne mozolim. Şi gustu-ăla dulce-amărui din ziua în care mi-ai zis că nu-ţi mai pasă de mine. Şi gustu-ăla proaspăt şi unic de pizdă rasă şi limbă rece şi transpiraţie şi promisiuni de copii proşti.

Când stau în cur pe maldăru’ de cadavre care miros a latrină şi paracetamol şi carne putrezită de o foame ancestrală, am impresia că te conturezi în faţa mea, acoperind un soare ticălos de aprins cu o siluetă cu talie de viespe. Da’ nu eşti tu. E altă proastă. Mă uit pe facebook, fiindcă întotdeauna dacă te desparţi de cineva în ton cu hipsterimea contemporană, o să le poţi urmări viaţa pe facebook până ţi se aduce la cunoştinţă că nu te mai poţi apropia la mai puţin de 60 de metri de. Epoca informaţiei, cepulamea.

“Elsa is attending Julio Iglesias’ Third Retirement Tour.”

O, căcat. Număr gloanţele din buzunar şi oftez. O să fie o noapte mult prea lungă pentru câte am la mine.

Va urma. R00fles.