Vara asta, confuzia are un nou nume.

Undeva în cartierul general al diletanţilor din România, căpetenia demagogilor cântă şi se petrece. E băieţeală, bairam, apogeul mâncătoriei de rahat împroşcată ca un clei nediscrimnatoriu cam în toate subdomeniile jurnalismului.

N-are nimeni nimic de obiectat. Precum o pajişte populată până la refuz de muşuroaie, n-o să observe nimeni diferenţa dacă zvârli o căcare amplasată strategic între deluşoarele maronii. Pe asta se bazează trei sferturi din media, alături de lipsa competiţiei şi nişte tradiţii convenabile.

Mna, cum ar fi tradusul ştirilor. Nu e nimic în neregulă cu tradusul ştirilor – nu mă aştept să stea un corespondent ProTV la ieşirea fiecărei clinici de dezintoxicare din emisfera nordică ca să avem interviuri autentice cu fiecare superstar anorexic care a dat-o pe meth până a făcut gangrenă pe gingii. Ceea ce mă aştept însă e s-o facă corect.

Adică nu aşa. Adică un alt individ de care n-aţi auzit şi n-o să auziţi niciodată. un anume Răzvan Boboc, a tradus de pe dailymail un top al celor mai confuze filme din toate timpurile. Să trecem peste întrebările de bun-simţ pe care le-am putea adresa redacţiei dailyfail, cum ar fi “Cine a votat în topul ăla?” “Cum se măsoară confuzenia unui film?” sau “Cam cât de retardaţi sunteţi, nu vă supăraţi?” pentru că o să vă răspund eu:

1. Au votat puleţi la liber. Marele public. Acelaşi mare public pe care eu îl suspectez de imbecilitate colectivă, dintr-o puzderie de motive. Într-un poll. Pe Lovefilm.com. Cinemagia nu s-a sinchisit să menţioneze organizatorii studiului, în parte, îmi imaginez eu, pentru că “topul celor mai confuze filme din toate timpurile” nu are aceeaşi rezonanţă şi credibilitate cu “un top aleator în care au votat dârlăi pe care nu dă nimeni o flegmă degresată”.

2. Confuzenia unui film, se pare,  se măsoară în câţi idioţi părăsesc sala de cinematograf hlizindu-se tembel la tine şi întrebându-te adorabil  “Da’ zmeu’ de la final fusese deghizat în nevastă-sa tot filmu’?”. Ce e cu adevărat hilar e că o parte din filmele din top nici nu flirtează cu demenţa, ba mai mult, au fost dichisite şi machiate considerabil ca să priceapă audienţa, compusă, o zic cu oroare, din voi, despre ce e vorba.

Ca s-o zic pe aia dreaptă, n-are rost să-mi înşir eu preferinţele vizavi de chestii de lung-metraj care îţi prăjesc creierii pe teflonul unei imaginaţii bolnave (sunt sigur că s-au ocupat deja destui alţi idioţi de comentarii de genul ăsta), însă tre’ să fii un cineast autoproclamat destul de leguminos ca să nu îţi crape pielea din jurul buricului de râs când vezi un asemenea top. Ba mai mult, să fii site mainstream care tratează domeniul şi s-o arzi aşa trece cu vreo două sute de paşi graniţa penibilului.

Dacă aceşti, ăăă, oameni sunt lăsaţi în ceaţă, după cum spune una dintre organizatoarele studiului (‘It’s clear dreaming is the biggest cause of confusion for viewers. ‘Switching from reality to dream sequences pulls the wool over our eyes.’), de simpla introducere a unei secvenţe de vis, probabil cea mai uzată mecanică cinematografică de la inventarea genericului încoace, atunci suspectez că intră în crize epileptice în fiecare dimineaţă când se trezesc. Fac pariu că intră în megacomă dacă-l văd pe acest sensibil ciupercar:

3. Incomensurabil. Gargantuan de retarzi. Atât de idioţi încât aş face un film în care visez că i-am adunat cumva pe toţi la un loc şi am la dispoziţie toate tirbuşoanele din lume pentru joaca oftalmologică de-a Mengele. Dup-aia să-mi dau seama că totul a fost un vis şi să mă trezesc şi realitatea să fie că tirbuşoanele sunt de fapt vibratoare din sârmă ruginită cu baterii infinite şi neiertătoare. Ca în cele din urmă să-mi ardă colegul de apartament un capac la ureche şi să-mi zică să-mi fac curat în cameră înarmat doar cu un aspirator. Maţele se curăţă greu cu aspiratorul.