Zgârie-norul era atât de înalt încât zgâria norii. Era pentru prima oară în viaţa mea când mă întâlneam cu un redactor adevărat, ca să discut articolele pe care i le trimisesem sperând să-mi regăsesc numele la subsolul unui prestigios cotidian de Caracal. Mă sunase pe la ora zece în dimineaţa respectivă, iar inima îmi oscila între mărul lui Adam şi măruntaiele lui Marian. Mă trezise soneria personalizată cu înregistrarea lui taică-miu zicând “Mariane, adu hârtia igienică încoace că iar zbiară mă-ta la mine pentru frânele de pe chiloţi!” . Fireşte, o editasem ca să se audă doar “Mariane, adu hârtia!”, căci îmi imaginam că aşa mi se va cere când voi lucra la ziar.

-Alo, bună dimineaţa. Marian Marinescu?

-Da, neaţa.

-De la Glăsciorul Caracalului sunt. Aveţi un minut?

-Aha, cum nu?

-Vă sun în legătură cu materialul trimis spre publicare. Mi s-a transmis să vă anunţ că…

Ăsta era. Marele moment. Transpiraţia îmi călărea tâmplele în jos ca o brigadă de haiduci umezi. Speculam, alimentat de glasul plăcut şi faptul că nu fusesem înjurat grosolan în primele zece secunde, că vocea de la celălalt capăt fusese atât de impresionată de calităţile mele jurnalistice încât se îndrăgostise lulea.

-Nu mai zi nimic, păpuşe. Vin direct acolo.

Şi am închis. Pesemne că duduia era nerăbdătoare, căci m-a mai sunat de vreo patru ori înainte să apuc să ies din casă. I-am respins apelul de fiecare dată – putea să-mi transmită laudele şi ofertele de sex dezinteresat când ne vedeam în carne şi oase.

Zgârie-norul era atât de înalt încât zgâria norii. M-am uitat în sus către monolitul înceţoşat şi mi-am imaginat că acolo, undeva în vârf, aveam să-mi încep cariera de semizeu publicistic. Am luat liftul cele trei etaje până la mansarda redacţiei şi i-am făcut cu ochiul secretarei cu şuviţe de culoarea muştarului. Mi-am dat seama că vorbisem cu ea la telefon după buzele pline ca sacii de cartofi şi picioarele interminabile precum crestele Rarăului. Exact aşa o vizualizasem.

Când a deschis gura, i-am pus arătătorul pe buze.

-Nu vorbi, marmeladă mică. Vorbele sunt de prisos, tot ce contează e că sunt aici acum şi timpul se scurge ca berea nefiltrată pe interiorul unei halbe lipsită de deformaţii sau aderenţă.

Am spart-o. Mi-am dat seama de chestia asta pentru că pupilele i s-au mărit instantaneu, cum se întâmplă la pisici înainte să te atace. Vroia să mă atace cu sex dezlănţuit, fără doar şi poate.

Un nene grizonat tuşi puternic din spatele ei. Chimia fu întreruptă crud de vorbele noului-venit:

-El e, bănuiesc. Tinere, te rog urmează-mă.

Cu paşi nesiguri, am trecut pe lângă birouri pe care sunau telefoane şi birouri pe care nu sunau telefoane. Eram tânăr şi orgolios şi nimic nu mă putea opri. Simţeam că mi se înmoaie genunchii atunci când grizonatul mi-a tras un scaun şi m-a invitat să mă aşez. Nu mai primisem atâta respect de la cineva care nu aştepta achitarea notei de plată.

-Te rog, stai jos. Mă numesc Bibo Tuşnad, sunt redactorul-şef. Iniţial vroiam să-ţi spun asta la telefon, dar parcă e mai bine că ai venit.

-Mulţumesc, domnule Tuşnad, nu ştiţi ce onoare e pentru mine să mă aflu…

Redactorul îmi făcu semn să tac. Trebuie că nu-şi încăpea în piele de nerăbdare să-mi ofere o slujbă.

-Nu ştiu cum altcumva să-ţi zic asta. Să nu mai scrii. Nimic. Niciodată.

Cuvintele mă loviră ca bulgări de zăpadă îmbibaţi de urină.

-Dar…

-Niciodată. Veci pururi.

Probabil că era o poantă. Un atac glumeţ de început ca să rupă tensiunea şi rigidităţile atâtor relaţii între angajat şi angajator ce generaseră o reputaţie proastă conceptului de “şef”. Am tăcut, aşteptând să elaboreze. Dup-aia am mai tăcut un pic. În cele din urmă, văzând că Tuşnad nu zicea nimic, am zis să-i fac jocul.

-Puteţi să-mi spuneţi şi de ce, domnule?

-Nu ştiu de unde să încep, băiete. Mă tentează să-ţi spun că singurul lucru pe care l-ai putea scrie vreodată pe nivel ar fi un blog.

-Păi…

-…foloseşti comparaţii care nu au absolut niciun sens sau par extrase dintr-un roman de Chandler, dacă Chandler ar fi un mongoloid care scrie descrieri în catalogul de produse de la Metro. Ce naiba înseamnă “privire lungă ca un joc de Monopoly în patru?” De asemenea, produci metafore, hiperbole, epitete şi analogii care mă dor în străfundul cavernei toracice. Unde aveam, cândva, un suflet. Şi prin cândva, vreau să zic înainte să-ţi citesc textele.

-Dar…

-…Lasă-mă să termin. Fiecare paragraf pe care l-ai scris e mai mult decât un faux pas redactorial, ideologic şi morfosintactic. E un viol vizual şi mental care continuă şi continuă şi continuă ca un coşmar din care nu te mai trezeşti. Nici nu-ţi pot descrie cât de mult am stat sub jetul de duş rece când ai scris în articolul intitulat “Andrei Gheorghe. Omul, fiinţa şi persoana” că n-are responsabilitatea unui interlocutor. Ce înseamnă responsabilitatea unui interlocutor?

-O chestie care am citit-o pe Internet.

-Pe care, măi Mariane măi. Pe care. Şi să-ţi mai zic ceva. Dacă-i mai pui nevesti-mii vreodată degetul pe buze te calc în picioare. Te calc în picioare măi Mariane măi.

Atunci, viaţa mi s-a sfărâmat ca un chec marmorat gătit de mătuşa Zoe. Rămăsese o singură opţiune. Am scos cea mai de preţ armă din buzunar.

-Ce faci cu ăla?

-TE OMOR, CANALIE!

-Dar e un reportofon, măi Mariane. Cum o să mă omori cu el?

Cea mai de preţ armă a unui jurnalist pare să fie unul din lucrurile alea cu atâtea sensuri câte ţâţe are o vacă cu două ugere. Cinci minute mai târziu, în timp ce eram cărat de braţe de către poliţie într-un stil care nu-mi permitea să evadez, oricât mă zbuciumam şi dădeam din picioare, m-am uitat pentru ultima oară în sus, la zgârie-nor. Adio, meserie perfidă. Adio, Glăsciorul Caracalului, rampa mea de lansare. Adio, Libertate, idealul meu suprem.