
Dragă Alexandra,
Îţi scriu aceste rânduri în speranţa că o să pricepi în pula mea ce s-a întâmplat, când te trezeşti din comă. Te rog să citeşti până la capăt, dacă nu pentru mine măcar din curiozitatea bizară care te-a determinat să ieşi cu mine în primul rând.
Vama dintre vis şi realitate e subţire şi îngustă. În lumea pupilelor restrânse precum vârfurile de ac, omul treaz e acuzat de lipsă de imaginaţie. Dar când visezi, fericirea poate însemna un cântec, o poză, o amintire. Atâta tot că fericirea unora, aşa cum o simţi acum pe pielea ta, poate să-i bântuie pe alţii.
Cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Fănică. Fănică era în clasa a unşpea când eram eu într-a zecea. Băiat din elita transilvană, care făcea naveta din Mediaş, studia prestigiosul profil filologie-limbi-străine şi nu avea niciodată ţigări. L-a apucat proasta inspiraţie într-o zi să-mi ceară o ţigară la ieşirea din liceu.
-Bă pulă dă şi mie una, ai? îmi bâzâie în peisaj.
-Am da’ nu-ţi dau. rânjesc muist.
-Să vezi ce ţi-o iei tu bă bulangiule. îmi fute o scatoalcă după cap.
Şi tot aşa cam un an. Mă duceam la baie să mă piş, dacă era Fănică prin zonă, îmi luam dos de palmă peste ceafă, genunchi în coaie, pumni la ficat. Animalu’, trăjni-l-ar Bog, era cu două capete mai mare, fabricat în atelierele de maimuţoi din Terezian. Eu, pula mea, eram al dracu din papagal şi cam atât. Anul ăla mi-am luat mai multe vânătăi şi nasuri sparte decât Tina Turner de la Ike într-o zi bună.
Am răbdat ca o muiere. Mereu, Fănică se simţea călare pe situaţie. El era boss. Regele şantierului. Marea sculă din mica prăvălie. Pentru Fănică, zilele erau legate de regularitatea cu care-mi umfla faţa. Lumina şi fericirea vieţii lui de labă tristă reprezentau întâlnirile aleatoare în care îmi arăta că n-aveam cum să-l opresc să mă ardă fără să par ultima găină. Era un căcat cu ochi, desigur, da’ mă ţinea sub deget. Îmi umfla faţa atât de des încât îi învăţasem orarul. Relaţia de vasalitate închipuită generată de imprimeul adidaşilor lui luaţi din târg pentru cât cerea mă-sa pe o muie leneşă era mereu ştampilată pe curu’ meu.
A durat un an pentru că la sfârşitul anului ăluia lucrurile spiralaseră destul de trist pentru mine. N-are rost să intru în detalii, dar să zicem că am pierdut o cantitate considerabilă din motivele pentru care mă abţinusem să-i arăt lui Fănică cât de efemeră era fericirea lui şi tortura mea. Stăteam pe budă dimineaţa, frecându-mi palmele machiavelic şi ştiam deja pe unde o să intre în liceu, la ce oră, şi cu ce meclă. I-am luat lu’ taică-miu cheia extensibilă din garaj şi m-am dus la şcoală.
Era vineri, vară, ultima lună de şcoală. Ţin minte şi acum. Vreme frumoasă, un soare ca de brânză smulgând broboane de sudoare rece şi plăcută din mine. Vrăbiuţe luând locul ciorilor care infectau de regulă parcu’ Astra. O adiere ca o uvertură dulce-amăruie, înjectată pe de o parte cu calmul unei urbe molcomă şi ardelenească şi pe de alta cu siropul de adrenalină a confruntării ce urma.
M-am dus la budă şi stăteam cu spatele sprijinit de caloriferul îndepărtat, într-un unghi numai bun ca să mă vadă când avea să treacă prin faţă. Ştiindu-l pe Fănică, eram absolutamente sigur că nu va rata ocazia să-mi fută vreo două zmetii înainte să se care la oră.
Bivolul, ca orice bivol, n-a dezamăgit. Când m-a văzut, un pic speriat, sprijinit de calorifer, i s-a luminat făţăul de troglodit. Pentru Fănică, ciclul de atenţie al unui peşte de acvariu fusese reîmprospătat de promisiunea sacului de box.
Venea către mine, cuprins de extaz, când ceva a crăpat în el. A durat mai puţin de o secundă, dar suficient de mult încât să ştim amândoi că lucrurile se schimbaseră, cumva. Poate are legătură cu faptu’ că am zâmbit rece, metalic. Poate are legătură cu faptul că mintea lui lină ca un patinoar cuprinsese în sfârşit relativitatea generală a relaţiilor interumane. Cert era că avea foarte puţin timp să reacţioneze şi a reacţionat cum mă aşteptam. A venit către mine ca trenu’, să se asigure că hobby-ul era în continuare sub control. Trebuia să-i vezi muianu’ atunci, iubito. Când l-a lovit prima oară curba cheii îndoite, a scuipat un dinte. Era încă buimac da’ nu destul încât să nu reprezinte un pericol, aşa că i-am mai futut una. Când sângele împroşcat al lui Fănică mi-a atins prima oară obrajii, mă simţeam ca o muistă de-aia în tandem cu natura când e prinsă de ploaie.
Era fericire în forma ei nativă de puritate peste 99%. Am închis uşa ca să avem puţin mai multă intimitate şi l-am lovit de destule ori încât să fiu sigur că n-o să uite veci lecţia aia. Fănică, săracu, nu înţelegea nimic. Pentru el, însăşi derularea vieţii se transformase într-o demonstraţie muzicală: un jam de baterie. Neil Peart, circa cel mai bun toboşar din lume, nu fusese niciodată ascultat cu intensitatea cu care Fănică absorbea fiecare lovitură a solo-ului meu. Zdrang – în loc de cinele, ceea ce producea “tss”-ul erau gingiile şi saliva sub presiune izbită de metalul rece.
În sfârşit. L-am ruinat total pe dobitocul ăla în ziua aia. A fost a doua cea mai fericită zi din viaţa mea, Alexandra, pisicuţa mea sălbatecă, după ziua în care te-am cunoscut pe tine.
Azi-noapte, am visat întâlnirea asta cu Fănică din baie. Când m-am trezit, după ce mă terminasem şi aproape că plângeam de fericire, ţi-am găsit căpşoru’ nepreţuit în balta aia de sânge. N-am vrut să te bag în comă, gogoşica mea roşcată. Te rog din tot sufletul să mă ierţi. Sper să iei în serios cererea mea în căsătorie atunci când îţi recapeţi cunoştinţa.
Te ador.
Cu drag,
al tău etern
Alexandru