Visualart.ro are zilele astea un concurs pe mediu liber pe tema “Viteză”, mână în mână cu nişte workshop-uri care ar trebui să coste cât organele combinate ale unui sat mic din Carpaţi.

Prilej cu care Vladimir a făcut primul scurt-metraj de acţiune românesc.

Urban – shortfilm from Vladimir Teneslav on Vimeo.

Am fost şi noi, ţărani proşti, la Sfântu Gheorghe. Pulă de beţi, am şi scris despre câteva dintre filme.

Singurul loc unde poţi arunca cu pescăruşi în actori.

Inception e ultimul film al lui Nolan. Şi e un film foarte foarte frumos. Face Matrix să pară Pocahontas şi face atitudinea de “hai să-ţi zic io cum stă treaba” cu care a rămas Leonardo DiCaprio blocat de patru filme încoace suportabilă.

Da’ nu m-am putut abţine să nu dezgrop ceva din copilărie de la naftalină. De data asta, n-a fost un cadavru.

Vara asta, confuzia are un nou nume.

Undeva în cartierul general al diletanţilor din România, căpetenia demagogilor cântă şi se petrece. E băieţeală, bairam, apogeul mâncătoriei de rahat împroşcată ca un clei nediscrimnatoriu cam în toate subdomeniile jurnalismului.

N-are nimeni nimic de obiectat. Precum o pajişte populată până la refuz de muşuroaie, n-o să observe nimeni diferenţa dacă zvârli o căcare amplasată strategic între deluşoarele maronii. Pe asta se bazează trei sferturi din media, alături de lipsa competiţiei şi nişte tradiţii convenabile.

Mna, cum ar fi tradusul ştirilor. Nu e nimic în neregulă cu tradusul ştirilor – nu mă aştept să stea un corespondent ProTV la ieşirea fiecărei clinici de dezintoxicare din emisfera nordică ca să avem interviuri autentice cu fiecare superstar anorexic care a dat-o pe meth până a făcut gangrenă pe gingii. Ceea ce mă aştept însă e s-o facă corect.

Adică nu aşa. Adică un alt individ de care n-aţi auzit şi n-o să auziţi niciodată. un anume Răzvan Boboc, a tradus de pe dailymail un top al celor mai confuze filme din toate timpurile. Să trecem peste întrebările de bun-simţ pe care le-am putea adresa redacţiei dailyfail, cum ar fi “Cine a votat în topul ăla?” “Cum se măsoară confuzenia unui film?” sau “Cam cât de retardaţi sunteţi, nu vă supăraţi?” pentru că o să vă răspund eu:

1. Au votat puleţi la liber. Marele public. Acelaşi mare public pe care eu îl suspectez de imbecilitate colectivă, dintr-o puzderie de motive. Într-un poll. Pe Lovefilm.com. Cinemagia nu s-a sinchisit să menţioneze organizatorii studiului, în parte, îmi imaginez eu, pentru că “topul celor mai confuze filme din toate timpurile” nu are aceeaşi rezonanţă şi credibilitate cu “un top aleator în care au votat dârlăi pe care nu dă nimeni o flegmă degresată”.

2. Confuzenia unui film, se pare,  se măsoară în câţi idioţi părăsesc sala de cinematograf hlizindu-se tembel la tine şi întrebându-te adorabil  “Da’ zmeu’ de la final fusese deghizat în nevastă-sa tot filmu’?”. Ce e cu adevărat hilar e că o parte din filmele din top nici nu flirtează cu demenţa, ba mai mult, au fost dichisite şi machiate considerabil ca să priceapă audienţa, compusă, o zic cu oroare, din voi, despre ce e vorba.

Ca s-o zic pe aia dreaptă, n-are rost să-mi înşir eu preferinţele vizavi de chestii de lung-metraj care îţi prăjesc creierii pe teflonul unei imaginaţii bolnave (sunt sigur că s-au ocupat deja destui alţi idioţi de comentarii de genul ăsta), însă tre’ să fii un cineast autoproclamat destul de leguminos ca să nu îţi crape pielea din jurul buricului de râs când vezi un asemenea top. Ba mai mult, să fii site mainstream care tratează domeniul şi s-o arzi aşa trece cu vreo două sute de paşi graniţa penibilului.

Dacă aceşti, ăăă, oameni sunt lăsaţi în ceaţă, după cum spune una dintre organizatoarele studiului (‘It’s clear dreaming is the biggest cause of confusion for viewers. ‘Switching from reality to dream sequences pulls the wool over our eyes.’), de simpla introducere a unei secvenţe de vis, probabil cea mai uzată mecanică cinematografică de la inventarea genericului încoace, atunci suspectez că intră în crize epileptice în fiecare dimineaţă când se trezesc. Fac pariu că intră în megacomă dacă-l văd pe acest sensibil ciupercar:

3. Incomensurabil. Gargantuan de retarzi. Atât de idioţi încât aş face un film în care visez că i-am adunat cumva pe toţi la un loc şi am la dispoziţie toate tirbuşoanele din lume pentru joaca oftalmologică de-a Mengele. Dup-aia să-mi dau seama că totul a fost un vis şi să mă trezesc şi realitatea să fie că tirbuşoanele sunt de fapt vibratoare din sârmă ruginită cu baterii infinite şi neiertătoare. Ca în cele din urmă să-mi ardă colegul de apartament un capac la ureche şi să-mi zică să-mi fac curat în cameră înarmat doar cu un aspirator. Maţele se curăţă greu cu aspiratorul.

Dovada că sunt şi eu, uneori, idiot ca voi.

Sunt plini interneţii şi lumea reală de articole şi oameni care iau la mişto Twilight. Dar eu am mers un pas mai departe. Ieri, am purces unde n-a mai călcat picior de bărbat adevărat niciodată. Ieri, am văzut toate Twilight-urile unu’ după altu’. La cinematograf. Eram gen eu, aproximativ 300 de pizdulici imberbe şi un individ cu un pedozâmbet sinistru.

Na, am încercat să mă transpun în mintea unei fete de 12 ani când m-am uitat la filmul ăsta. Nu a fost prea greu, pentru că tot ce-a trebuit să fac a fost să mă uit în stânga şi în dreapta şi să mă prind că atunci când se chicoteşte, se întâmplă ceva amuzant, atunci când se boceşte e mare dramă şi de fiecare dată când îi străluceşte pielea vampirului-principal, la jumătate din spectatoare le vine prima menstruaţie.

În Twilight, Vampirii sunt atât de homalăi încât sunt făcuţi din cristale Swarovski

1.Twilight

Protagonistele din ecranizările astea după literatură cu vampiri scrise de grase hidoase pe care nu le bostăneşte nimeni dacă are de ales trebuie să aibă nume victoriene, mistice, sugestive, sensibiloase, ce pula mea. Astfel, protagonista din Crepuscul, Bella, e o fătucă de liceu aproximativ obişnuită, oarecum introvertită, căreia îi plac, fireşte, ca la orice fată de vârsta ei, Debussi, Brontë, şi anorexicii palizi ce se holbează excesiv. Cine face pariu că Debussi şi Brontë sunt chestii preferate de-ale autoarei?

Bellei îi pică cu tronc Edward, un băiat care, pentru noi, adică rasa umană, arată fie ca un canceros terminal, fie Mister Albino 2010. Dap, noi, audienţa, ştim că Edward e vampir. În următoarele 20 de minute sau gen, avem perioada obligatorie în care trebuie să afle şi Isabella treaba asta. Se caută pe Google cu muzică tensionată în fundal, se observă ciudăţenii, se consultă minorităţile locale şi, Sfinte Căcat Nemort, *!!!* Edward e vampir *!!!*

DAR ASTA SCHIMBĂ TOT! O SĂ NE OMOARE PE TOŢI AAA!!! FUGI LA MAŞINĂ, ANUNŢĂ FBI-UL, ARMATA, SERVICIILE SECRETE, TELEVIZIUNEA, POMPIERII, ORICINE…. nu. Dacă e ceva ce ne-a învăţat Anne Rice, e că prinţesele unidimensionale folosite drept protagonizdă universală în orice chestie cu vampiri (de când le-au căzut coaiele şi caninii încoace)  nu se sperie de ideea că obiectul iubirii lor se uită la ele ca la Big Mac-uri. Dar totul e OK de fapt, fiindcă…

Edward e un vampir vegetarian. El şi familia lui, care arată cu toţii de parcă au ieşit din var nestins, sug doar animale. Poa’ să se abţină suficient de mult încât să facă declaraţii de genu:

“Nu mai am puterea să stau departe de tine!”; “O să fac orice ca să fii din nou în siguranţă!” “Bella, tu eşti viaţa mea acum!”

da’ nu se pot mozoli fără să i se facă poftă să-i desfacă jugulara precum cheiţa unei doze de bere. De futai nici nu poate fi vorba, da’ asta s-ar putea să aibă legătură cu faptul că autoarea e o zeloată religioasă şi cam toată lumea s-a prins până acum că Bella e avataru’ ei care o reprezintă într-o lume în care n-o arată lumea cu degetu’ de fiecare dată când i se freacă curu’ de ambele părţi ale unei uşi de autobuz.

Ştiu că nu v-am zis nimic de poveste, da’ nu prea e o poveste. Ăia răii apar cu vreo douăşde minute înainte de final şi unuia dintre ei i se pune pata pe Bella şi vrea s-o sugă. X-Vampirii îşi folosesc superputerile şi pun la cale un superplan s-o ţină în viaţă, da’ vampiru ăla rău o atrage dintre badigarzii fantasmagorici prin cel mai vechi truc din lume: o ameninţă c-o bea pe mă-sa.

Nicio problemă! Edward salvează ziua, fiindcă, după cum aflăm prin caracterizarea indirectă exprimată de absolut toate personajele pe care le întâlneşte, e cel mai rapid (în ciuda faptului că în scena anterioară climaxului era juma’ de familion în aceeaşi maşină), poate citi minţi, arată ca Adonis şi fute ca… stai, nu fute. Ceva cu pierderea sufletului, mă rog, n-am înţeles exact retorica aia supercatolică.

Ăla rău moare da’ femeia lui jură răzbunare. Ergo, continuare.

2. Twilight: New Dawn

Edward, acest gentilom de de peste 100 de ani ce se bucură de manierismele, reacţiile, gândirea şi comportamentul unui pulete de 16 ani cu cel mai mare handicap social dintre toate (arată ca un heroinoman rujat), este îngrijorat: Bella ar putea fi servită ca răcoritoare în familie dacă se taie la deget sau îi vine ciclul.

Soluţia e evidentă. Tre’ să se care irevocabil din viaţa ei. Îi dă jet şi dispare. Bella o arde megaemo, ca orice fată de 18 ani care a fost părăsită de prietenul vampir. Încălcându-şi promisiunea (de a nu face nimic nesăbuit după ce se tirează Edward, vampirul vegetarian), descoperă că-i flutură pizda a euforie dacă o arde hardcore. Se dă cu motocicleta şi cam atât. Că-i apar holograme cu Edward care se roagă de ea “O, vai, Bella, opreşte-te, nu te mai da cu 50 la oră în linie dreaptă, o, nebuno!”. Cu inima frântă, Bella nu se opreşte nici după ce se plantează cu făţău’ într-un bolovan.

Între timp, amicul-indian din primul film, care arăta cam ca dealeru’ local ce miroase a supă la plic, s-a făcut megacocalar. A tras de fiare sau nuşcemorţii lui şi în acest miez de sagă, nu-l mai arată cu tricou pe el. Mna, asta pentru că toată lumea ştie că un abdomen de culturist o să distragă legiunea de borace cu ţâţele ca nasturii de la faptul că Jacob Black, acest al doilea sex-simbol al poveştii, are personalitatea debordantă a unui căcat cu ochi râzgâiat, gelos şi penibil. Partea fericită e că e vârcolac, ceea ce automat intră în rubrica de fetişuri ale gagicuţei ăsteia mai puţin decât obişnuită.

În orice caz, se formează un triunghi al dragostei erotice dar nonsexuale când Bella petrece niscaiva timp cu puradelu’ amerindian, parcă nu-i mai vine să se omoare de fiecare dată când visează puli sculate de lilieci. Adică din cinci în cinci minute pe parcursul întregului film. Când scade emometrul la cote relativ acceptabile, se plantează bomba narativă şi câştigă teroriştii (violând brutal în acelaşi timp motivu’ dublei sinucideri din Romeo şi Julieta). Pe scurt:

Bella sare de pe la vreo 200 de metri înălţime în mare. Alice, cam singura pasăre din filmu’ ăsta la care s-ar masturba violent un om de altfel normal la cap, vede în viitor. Şi mna, în viitor o vede pe Bella făcând din gură ca peştele dar fără branhii până îi bubuie ochii din orbite şi se face bleu-kaput. De-aici e telefonu’ fără fir şi în sfârşit, ideea e că Edward vrea să se omoare fiindcă nu e OK o lume fără Mihaela, dragostea lui.

Mna şi pentru asta se duce în Italia, unde se pare că mafia vampirilor funcţionează după aceeaşi Omerta după care funcţionează mafia lu’ Marlon Brando – nu tolerează rebelii care strălucesc în soare fiindcă asta cumva le trădează specia, în loc să-i determine pe spectatori să râdă la unison că HAHA CÂT DE POPONAR E ĂLA ŞI-A TURNAT SCLIPICI PĂ PIELE!!! Înainte să apuce însă să arate fabulos într-o piaţă de broscari, Edward e salvat de Bella. Dup-aia se bate puţin cu mafioţii dinţaţi şi cam aia e.

3. Twilight: Eclipse

Eclipse e singuru’ film care are intrigă sau gen. În fine, o intrigă care să dureze mai mult de un sfert de oră. De fapt, premisa chiar sugerează că o să se întâmple în sfârşit ceva care să mi dea senzaţii tari la vezică. Cică se face o armată de vampiri-bitangi în Seattle pentru scopul merituos şi fascinant de a o face ţăndări pe Bella, drept răzbunare pentru gagiu’ ăla rău şi periculos de moare la sfârşitul primului film.

Şi dup-aia se pleoşteşte totu’. Până aproape de final, tot ce se întâmplă e că vampirul Edward şi rivalul lui în dragoste, vârcolacul Jacob, îşi măsoară pulile încontinuu ca s-o impresioneze pe Bella. Ceea ce din nou se traduce ca o paralelă a fanteziilor neîndeplinite ale autoarei, pentru că orice grăsană nefutabilă din lumea asta şi-ar dori ca doi Adonişi cu puteri supranaturale s-o alerge până-şi rupe gleznele dolofane.

Şi către final, se întâmplă marele scandal. Armata legendară de vampiri, care sunt de fapt până în vreo douăzeci, se bat cu famiglia lui Edward şi haita de vârcoindieni a lui Jacob. Toţi care e răi moare, toţi care e buni pleacă acasă. Sfârşit.

Până la următorul film. Care s-ar putea să fie de fapt două, fiindcă se preconizează că la rata actuală de consum, Stephenie Meyer, mintea ilustră din spatele vampiriadei prezente, o să rămână fără friptane în mijlocul etapei de producţie a ecranizării ce urmează.

Vaka a făcut un film.

A zis să vi-l arăt că e megatare. Mna, omu’ a robotat la el cu mâna-n cur şi buzunarele goale, drept pentru care singurele sugestii pertinente ar fi:

1. Fă rost de un trepied.

2. Moar necesar şi suficient.

3. Fix subtitles.

4. ???

5. Profit.

Notele acordate filmelor, cărţilor, jocurilor sau electrocasnicelor sunt o vrăjeală ieftină de spălat creieri. De aproape fiecare dată când scriu o recenzie tre’ să apară un luminat care să n-o citească, să se uite la notă şi să-mi zică: “Bă eşti bou. Chestia asta merită un 8, nu un 6.”

Stimate domn, scuză-mă că te contrazic, da’ eşti înfiorător de retardat. Se poate să ai dreptate şi să existe undeva în univers o scară universală a valenţei unui film, dar ceva între cum ţi se scurge o cascadă de salivă prin colţul gurii şi privirea îngustă, tunelată de perdelele unor ochelari de cal îmi spune că n-ascunzi în chiloţi adevăruri fundamentale.

Nu-mi place să dau note, dacă n-aş fi obligat n-aş face-o. Mi se pare că atunci când cuantifici o trăire sau o pildă bine povestită în limita parşivă a unui număr între 1 şi 100, a unei cifre între 1 şi 5 sau a unei litere între A şi F se pierde tot sensul analizei şi criticii. Apare automat o competiţie câinească între mere şi pere. Fiecare mâncător de rahat din oceanul de idioţi care e Internetul abuzează de ego-ul de trei ori mai mare decât creieru’ pentru a ne binecuvânta treizeci de secunde de râs de hienă cu părerea lui categorică. Se fac topuri, se dau premii, se pun la punct agregatoare. Prilej pentru orice contabil, sătean autist sau vo altă creatură înlănţuită de mania cifrelor şi procentajelor să tragă comparaţii şi să te contrazică în afirmaţii absolute.

Motivul pentru care cineva s-a obosit să categorisească tipul ăsta de îndeletnicire drept “critică” e, vă vine să credeţi sau nu, fiindcă e un text acolo. O părere, un film, o trăire. Prin alea câteva paragrafe vezi dacă autorul mănâncă rahat sau e în stare să-ţi insufle un impuls înspre a merge la cinematograf. Nu un marcaj simplist şi arogant.

Pe lângă asta, mai e problema acelor opere de artă care sunt mânjite de graniţele jegoase ale unei clasificări atât de vulgare precum o notă. Mi se pare că te cam pişi pe sicriu’ lu Tarkovsky dacă ţi se pare că poţi să-i dai lui Solaris cinci stele din cinci, de parcă e un elev eminent care şi-a făcut tema bine, nu un geniu care a zguduit sovietic, sensibil şi barbar cinematografia. Să dai o notă pe aşa ceva, aşea, ca la o emisiune cu Dan Negru e scârbos şi trivial şi hipstăreală ieftină pentru genu’ de snobi atrofiaţi care ciocnesc pahare de vin ieftin prin beciuri, la galerii de fotografie.

Unu, Altu şi Celălaltu, trei snobi generici, într-o conversaţie.

Unu’: “Man da’ ai văzut filmu’ ăla nou a lu’ fraţii Couăn?

Altu’: “Sotto bro, a fost de nota cam nouă aşa. Că n-am înţeles exact ce referinţe cromatice subsaturate erau suprapuse acolo pă la mijloc.”

Celălaltu’: “Io i-aş fi dat opt că au cam luat-o în jos aşa parcă şi-au trădat gramatica vizuală-trademark şi nu-şi mai ştiu originile fra.”

Altu’: “Pă bune, da. O ard prea mainstream de câţiva ani. Nu mai sunt adevăratoreali.”

—-

Roger, being a Dick.

Rolul unui critic nu este să îţi dicteze gusturile. N-ar trebui să fie rolul nimănui să-ţi dicteze gusturile şi realitatea nasoală e că majoritatea imbecililor care cutreieră străzile liberi şi nesupravegheaţi printre oamenii normali sunt manipulaţi ca plastilina şi n-au discernământul să filtreze informaţia şi să-şi apere convingerile. Există două subspecii de dârlăi din punctul ăsta de vedere: ăia care sunt fani (anon n. fanboy;fagboi;) şi sunt în consecinţă de acord cu tot ce le vomează idolii în guriţe, şi GicăContriştii*, care nu sunt de acord cu ce zice oricine altcineva din principiu, adică fiindcă o să-ţi zică ei care-i treaba de fapt.

Un critic nu e Bătrânu’ şi-Nţeleptu’ Bog. Nu e acolo ca să planteze Sămânţa Adevărului, e acolo ca să emită o părere care presupunem, în anumite cazuri, că e şi avizată. Dar ghiciţi ce?

Criticii sunt oameni. Jur. Din cap până în picioare. Şi din cauză că sunt oameni, sunt de toate felurile. Există critici copţi, care nu termină cartea/filmul/jocul înainte să analizeze şi să descrie. Există fanatici dedicaţi. Incisivi da’ corecţi. Supermuişti. Lingăi cumpăraţi. Sclavi. Roboţi. Există critici care îţi descriu expresiv figuri de stil extrem de subtile în cuvinte simple şi te fac să apreciezi o operă de artă pe care n-ai fi dat doi franci. Există idioţi care critică fiindcă le place să se audă vorbind şi există critici care poa’ să creeze best-seller-uri peste noapte din păreri complet diletante şi neargumentate.

Da’ e la fel de greşit să-i desconsideri din oficiu cum e să faci idoli din ei. Să-l luăm ca exemplu pe Roger Ebert.

Nu e nimic cu a-i citi recenziile lui Ebert. E unul din cei mai populari critici de film de pe planetă şi asta din motive destul de întemeiate: omu’ ştie să trateze un film în funcţie de ce se vrea filmu’ respectiv, poate să se adapteze şi să se concentreze la un arthouse obscur la fel de bine cum poate să se detaşeze la o comedie de duminică.

Acestea fiind spuse, Ebert e uneori un demagog indecis, alteori un boşorog cu un complex mesianic, şi nu e normal nici să fie demonizat, nici idolatrizat. Normal ar fi, dacă n-aţi fi tâmpiţi în atâtea feluri încât pentru unele nu există denumire, să-l ascultaţi până îi înţelegeţi perspectiva. Dacă vă sugerează ceva pertinent, s-o luaţi în considerare. Nu vă obligă nimeni să fiţi de acord. Nici să-i daţi o flegmă nemeritată între ochi.

(*trolls not included)

Acum şase luni, credeam că acest concept de altfel simplu nu trebuie explicat nimănui care a absolvit perioada de făcut bastonaşe pe caiete matriţate. Astăzi, după câteva sute de mizde care mi-au declarat candid că lor li se pare că filmul X sau Y n-a fost destul de realist, îmi înfig ţigări aprinse în ochi.

Nu te mai poţi uita la o recenzie cu comentarii deschise fără să apară un pulărău suferind care să-şi dea cu părerea vizavi de absenţa unui realism pretins dar nesatisfăcut. Culmea e că asta se întâmplă la filme cu roboţi, dinozauri, extratereşti sau în care Tom Cruise leagă o frază fără să se împletecească. Concepte absurde. Nimeni n-ar îndrăzni să zică de vreo lăbăreală de-a lui Mungiu că nu e realistă, o, nu. Pentru că atâta timp cât se îndeplineşte această cerinţă a realismului cotidian, orice pula mea ar însemna asta, majoritatea comentacilor cu pretenţii de mari critici e satisfăcută.

La ce morţii voştrii vă trebuie realism? Ştiţi ce înseamnă realism? Înseamnă că v-aţi petrece fiecare trei secunde din Die Hard întrebându-vă de ce pix nu încarcă nimeni armele, de ce pix nu ies prin Bruce Willis maţele ca prin maşina de tocat după ce trag cinci săsălăi vreo opt sute de gloanţe în masa de lemn după care se ascunde sau ce fel de terorişti umblă prin zgârie-nori strigându-se după numele adevărate şi complete.

Şi nici măcar asta n-ar fi realist, pentru că în realitate evenimentele din Nakatomi Fox Plaza ar urmări certuri între secretare geloase care nu ştiu cum să i-o mai ia în gură şefului pentru stabilizarea locului de muncă, producători umflaţi care nu mai ştiu cum să violeze francize cinematografice şi regizori aspiranţi încercând să materializeze o idee care a mai fost făcută în trecut, şi încă mai bine, de 324.8 ori. Şi să fie refuzaţi nu din cauza asta, ci pentru că nişte indivizi care tre’ să facă ceea ce se cheamă pompos grossing assessment (adică cât lapte o să scoată din vaca asta imaginară) consideră că nu e destul de fiabilă toată treaba. Mna, mai vreţi realism, dârlăilor?

Ceea ce ar trebui să vreţi e să fie filmul convingător. Ei bine, asta se cheamă plauzibilitate. Ziceţi după mine. Pla-u-zi-bi-li-ta-te. Să vi se prezinte o lume cu nişte reguli pe care să le puteţi înţelege şi digera în timp ce vi se derulează prin faţa ochilor, cu viteza sigură şi constantă de 25 de cadre pe secundă, o poveste interesantă. Eventual cu un mesaj şi o demonstraţie mai profunde decât ce fel de adidaşi poartă Will Smith şi de unde ţi-i poţi comanda.

Convenţia asta cere de la voi să acceptaţi nişte pârghii artificiale şi creează o imersiune care, atunci când funcţionează, vă permite să vă aruncaţi într-o lume străină şi totuşi să absorbiţi mai multe stări şi emoţii decât un Tampax uitat în miezul penetrării. E vorba de complexul format din jocul actorilor, scenariu, fotografie, decor, montaj, regie, muzică, machiaj, efecte speciale şi câtă iarbă ai băgat la bord. Pentru că da, chiar nu e un mit urban, dacă fumezi un cui la momentul potrivit, chiar şi un film de Uwe Boll poa’ să pară mişto.

În plus, emoţiile nu sunt cauzate de realism, ci empatie. Doar nu credeaţi că Daniel-San din Karate Kid chiar învaţă într-un montaj de două minute cum să se bată, mai ales dintr-un sport de fătălăi cum e shotokan. Căcat, cred că dacă mă împiedic de el după douăşpe beri şi tot îl dezlipesc de pe talpă cu spatula a doua dimineaţă în realitate. Mnu, convenţia e că el e băieţelul ăla bun şi cuminte cu care ţinem şi trece printr-un arc evolutiv care îl transformă din ultima pizdă în legenda vie din cea mai ridicolă scenă a anilor 90. Şi totuşi, cam toată generaţia mea s-a bucurat cât se poate de real când a văzut lovitura cocorului înregistrată prost pe casete turceşti închiriate de la Rolimar şi dublate de vorbitoarea pe nas pe care au clonat-o ca să facă centraliste la taxiuri în toată România.

Crane Kick > All.

Un film e bun dacă e bun – dacă e convingător, dacă e interesant, dacă nu adormi la el sau faptul că vrei să-ţi îngropi mutra între ţâţele roşcatei pistruiate cu care te uiţi la el nu e singurul motiv pentru care ai dat cinci euro pe bilet. E cum zicea Oscar Wilde: nu există opere morale sau imorale, există doar opere bune şi proaste. Sau ăla era Marean Vanghelie, nu mai ştiu. Aşa e şi cu realismul, minunaţilor. Dacă vreau realitate mă uit la documentare, şi nu mă refer la documentare care vă toarnă rahat cu bascula despre cum se termină lumea în 2012 sau există vreun consiliu de jidani în Malta care vor să vă bage microcipuri cu GPS în gât.

Sigur, dacă te cheamă Tarkovski, Kurosawa, Miike, Nolan,  Hitchcock & co. îţi permiţi să ai convenţii mult mai elaborate, dar nu mă consider suficient de deştept încât să simplific monştri sacri pentru hemoroizi care includ cuvântul realism în aceeaşi frază în care vorbesc despre creaţii fictive.

Bă, mna, mă depăşeşte. Nicolaescu e ca femeia aia pe care ai legat-o de chiuvetă vreo douăzeci de ani ca să înveţe să gătească şi după două decenii tot tre’ să-i fuţi o scatoalcă peste ceafă fiindcă mămăliga exersată între timp are în continuare constituţia vomei de capră. E greu să faci o comedie, ce-i drept, da’ io am auzit de Nicolaescu ăsta că ar fi mare maestru cu mai multe filme istorice şi loliţiste la activ decât sunt personaje istorice şi cazuri de crimă la un loc. Fă-mă să râd, bufonule.

Şi a reuşit. M-a luat râsu’ ca o greaţă de câteva ori. Pe nepregătite, pe nesimţite, cu gustul distinct al umorului neintenţionat dansând pe limbă ca un acid gastric înecăcios. M-a întristat momentul când mi-am dat seama că toate poantele la care am râs fuseseră nepremeditate. E ca atunci când te uiţi la Brigada Diverse – nu râzi că vor ei să răzi, râzi că ei sunt ei, că sunt mucaliţi şi tot scenariul sună megadubios atât pe hârtie cât şi pe ecran. Dar Brigada Diverse are ritm. Şi un scop. Şi se leagă cât de cât. Şi poţi înţelege de ce arată ca un film din anii 70: pentru că a fost făcut în anii 70 în pula mea. Şi îl are pe Dem Rădulescu. Şi pe Toma Caragiu. Am analizat îndelung o paralelă între Poker (2010) şi BD în alertă (1970). Singurul avantaj obiectiv pe care îl are Poker e ăsta:

Care nici măcar nu e aşa mare, pentru că plăteşti un preţ scump pentru fiecare câteva secunde de ţâţe pe ecran. Tre’ s-o auzi pe purtătoare vociferând pe o moldovenească atât de căutată şi şarjată încât probabil i-a fost inoculată într-un cămin din Cluj. Nu ştiu cum sunt alţii, dar mie îmi plac ţâţele fără coloană sonoră. Sau dacă e coloană sonoră, să nu mi se pară că a fost compusă de aceiaşi oameni care au produs comedii de elită precum La Bloc sau cu ce morţii mă-sii vă mai spală Sârbu creierii.

Scenariul e o labă tristă. Cică aşa, mai voalat, se vrea o parabolă despre Sfânta Treime a puterii din România post-revoluţie -insurecţie. Trei prieteni sunt stăpâni peste români: un senator, un doctor şi un fel de securist sociopat. Rolurile sunt atât de prost cioplite, atât de lipsite de spirit şi omenie încât nu poţi să le iei nici în glumă. Ceea ce e destul de trist într-o comedie.

Satira asta  de bătrâni cocliţi mă oboseşte. Nu e nici naturalism, nici parodie, nu văd cum ar putea fi amuzantă chiar şi pentru mâncătorii de seminţe care se uită la chestii produse de Media Pro.

Pentru că da, Poker e un film marca Media Pro şi transpiră un cocalarism înfiorător. Nu, nu i-au dat încă rol titular lui Romeo Fantastik, dar se îndreaptă vertiginos către chestia asta. Într-un rol scurt da’ cică emblematic, joacă frontmenu’ ăla mai bronzat de la Gaz pe Foc. Aia care-şi agită lăptăria diminutivă de câteva ori în prim-plan e Jojo. Cre’ că cel mai hazliu a fost Bendeac în rol de arheolog anal, iar Bendeac nu e foarte amuzant, mai ales când se chinuie.

Aşa, unele schiţe şi momente inserate sunt decente, luate individual. Şi Nicolaescu s-a retras, cuminte, într-o reprezentaţie de câteva zeci de secunde într-un cotlon întunecat al filmului, ceea ce automat scade penibilul cu mai mult de 9000%.  Da’ filmu’ tot coclit rămâne. Îmi pare rău, eu nu pot să pun botu’ la vrăjeala asta a dramei existenţiale a parveniţilor care trag hamurile puterii în România. Că n-au drame existenţiale, ecuaţia e simplă: fură cât se poate şi nu adoarme nimeni plângând pe sacul de bani. Valenţele de satiră social-politică ale filmului sunt nimic mai mult decât o mâncătorie de rahat simplistă, pentru oameni reduşi care trăiesc vieţi romantice din prisma nimfomanei nostalgice.

Şi poantele sunt cam nesărate. Sloslcat is not amused.

A, am uitat, conţine spoilăre. Rly soz.

Eu am impresia că pe unii i-a apucat febra premiului de la Cannes. Cam aşa merge: faci un film mai lăcrămior-dulceamărui aşa, cu un operator căruia îi tremură braţu’ de zici că e pe ecstasy, pe decor industrial-distopic, tratezi aceeaşi temă ca ultimul dârlău care a apelat la formula asta şi o spui în cuvinte îndurerate, de zici că faci reconstituiri la Memorialu’ Durerii. Moartea Domnului Lăzărescu, 4,3,2, toate astea triste de popor măcinat sub jugul comunismului şi drama omului de rând. Ţi se pare că cinemaverite e drumul spre succes şi nu eşti foarte departe de adevăr, pentru că ăştia, vesticii, au impresia că gimnastica ta reciclată e exotică şi originală.

Bun, iei premiu. Predai ştafeta. Anul ăsta, torţa este cărată de Florin Şerban, un individ care s-a gândit să ilustreze spiritul independent al unui incarcerat care dacă vrea să fluiere, îşi mai adaugă o bulină la mandat. Şi cam asta face tot filmul. Dar nu oricum, ci din dragoste d-aia şantieristă.

Încă oscilez între a-mi da seama dacă “Eu când vreau să fluier, fluier” e film de consum sau se vrea artă. Asta pentru că e încet, prost montat şi în acelaşi timp jucat ca o cizmă şi trivial. E vorba despre un băiat şi drama lui din zdup. Toate clişeele la care vă puteţi gândi – dă vina pe mă-sa, iar mă-sa e stereotipul ăla de clasă muncitoare plecată în Italia, fratele mai mic îl admiră şi vrea să fie ca el, are conflicte de pârnaie şi e mai mult sau mai puţin abuzat, mă rog. Intriga constă în faptul că i se pune lui pata pe una cam la fel de expresivă ca o lampă de birou şi face mare scandal, ba mai şi evadează cu aia de gât.

Scenariul “evadării” e incredibil de imbecil şi chiar şi în registrul convenţiilor cinematografice, o să vă simţiţi retarzi. Pe cuvânt – înarmat cu un cuţitaş la gâtul socioloagei, eroul tragic vrea să iasă cu ea la o cafea şi i se serveşte o maşină pe tavă, aşa, un pic în silă, de către directorul închisorii, care e panicat ca o muiere când negociază cu turbatu’. Dacă aşa se procedează pe bune în cazuri din astea, mă mir că reuşesc gaborii să prindă criminali în primul rând. Şi dacă au îndoit realitatea atât de tare pentru vreun artificiu romantic, atunci să mi-l arate şi mie. Că eu n-am văzut decât un meltean ras în cap care a comis o serie de căcaturi retardate pentru o viţică nehazlie, timp în care nici el nu era prea convins de ceea ce face, nici ea speriată din cale-afară.