Vă plac priveghiurile? Şi mie. Se holbează o cameră întreagă de invidizi la un hoit. Nimic mai distractiv, poate doar să ţi se facă o muie în timp ce te holbezi la un hoit. Aviz amatoarelor – câteodată e nevoie de o ţărancă umflată care se şuşoteşte că ar fi mă-sa mortului să horcăie şi să zbiere din străfundul plămânilor ca să mi se scoale. De cele mai multe ori e suficient să ne prefacem că l-am admirat pe răposat prin conversaţii profunde şi ortodoxe deasupra vreunui fursec sfinţit de popa care strânge cheta la sfârşitul chefului.

Cea mai mişto erecţie pe care o poţi avea însă la astfel de evenimente mondene se trage din descoperirea faptului că din masa de feţe triste, singurul care e cu adevărat trist e de cele mai multe ori mortul, şi asta doar fiindcă îţi dai seama că manechinul ăla semiputrezit pe care se bat rudele să-l pupe şi să-l ia în braţe e o carcasă şi are la fel de multe în comun cu omul pe care l-ai cunoscut pe cât are coiul meu stâng cu faţa lu’ Mădălin Ionescu. Sigur că seamănă, dar unul e o componentă importantă a unui trust multicelular care încântă interlocutoarele prin şarm şi prospeţime şi celălalt e un căcat cu ochi care trebuie bătut cu un fier încins.

Dacă n-am fost suficient de clar, mi se rupe pula la modu’ dublă fractură de ritualurile astea barbare creştine, zeloţi, muişti prefăcuţi şi omagii rupte din monoloagele vaginului ăluia de Florin Piersic. Cu toate astea, mi se pare de un prost gust legendar să transformi o înmormântare în evenimentul săptămânii, chit că e vedetă. Şi având în vedere că sunt un individ de aproximativ cea mai joasă speţă, Lucru Slab după standarde unora, când zic eu că e ceva de prost gust, apăi chiar că e.

A crăpat Mădălina Manole. Foarte frumos. Asta e bine pentru mai multă lume decât ăia pentru care e rău. Pe bune. Se vând ziare, se intervievează toate jegurile de oameni cu păreri variate precum nuanţele pe care le poate dobândi căcatul în funcţie de dietă şi se fac filme interzise minorilor. Nu glumesc. Intraţi pe Cancan.ro. Săptămâna viitoare o să se schimbe banneru’, aşa că na aici.

În primul rând, eu nu văd ce morţii mă-sii poa’ să fie interzis minorilor la un film de înmormântare. Sper da’ nu bag mâna în foc că nu s-a lăsat cu futai de moaşte. În al doilea rând, eu nu pricep ce pula mea e treaba tuturor lătrăilor din ţara asta cum a ars-o muierea aia sau de ce exact a dat talpă o halbă de insecticid. Borăsc în gură când aud că se mieluşeşte alde Trăistariu că “Mădălina Manole era tristă fiindcă sexualitatea a invadat muzica“. Asta vine din partea unui individ care n-ar fi cântat nici la tavernă în port dacă nu-i cumpărau pizde impresionabile cât se poate de sexual trilurile de plastic făcute în FruityLoops. Păunescu declară candid “Moartea surprinzătoare a Mădălinei nu ar trebui să îndemne pe nimeni la această soluţie. Şi eu am trecut prin momente de cumpănă. Am vrut în patru rânduri să mă sinucid, dar m-au ţinut în viaţă obligaţiile.” Cuae, având în vedere ce obligaţii te-au ţinut în viaţă, futu-ţi morţii mă-tii de umflat grosolan şi libidinos, ar fi fost o lume mai bună dacă erai iresponsabil.

Singurii pe care-i doare în pulă dacă fac audienţă printre oligofrenii care se uită la televizor sunt TVR-ul. Cred că e pentru prima oară în viaţa mea când mă bucur să ştiu că TVR-ul există independent de câţi se uită la el şi că slujbele acolo s-au dat pe pile, ceea ce generează o durere de pulă uniformă şi omogenă printre angajaţi vizavi de rating şi performanţe. Ceea ce le acordă libertatea rară de a se purta normal: gen să menţioneze înmormântarea ca un memorial obişnuit pentru o cântăreaţă de talie naţională care şi-a stins lumina singură, fără să umple 80% din grila de program cu părerea oricui a dat o labă gândindu-se la mamzel Manole vreodată.

Doar că unora nu le convine asta. Spre exemplu Petrişor Obae, unul din zecile de mii de jurnalişti de care n-aţi auzit şi nu veţi auzi niciodată, pentru că e suficient de retardat să considere că normalitatea e zeamă de scandal pentru articole de căcat, dar nu destul de retardat încât să iasă în evidenţă printre toţi dârlăii care gândesc ca el. Acest pulete ridicol, angajat la gluma aia seacă de paginademedia.ro, vrea să-mi zică mie că TVR o arde nerespectuos fiindcă a împins o ştire de duzină în sertarul cu ştiri de duzină. Muie, bă.

Felicitările mele sincere singurei gagici cu capul pe umeri din toată papalaşca asta. Anca Lăzărescu, producător TVR:

“Înmormântarea, în general, este un subiect privat, al familiei. Cred că circul de pe celelalte televiziuni a fost deplasat”.

Notele acordate filmelor, cărţilor, jocurilor sau electrocasnicelor sunt o vrăjeală ieftină de spălat creieri. De aproape fiecare dată când scriu o recenzie tre’ să apară un luminat care să n-o citească, să se uite la notă şi să-mi zică: “Bă eşti bou. Chestia asta merită un 8, nu un 6.”

Stimate domn, scuză-mă că te contrazic, da’ eşti înfiorător de retardat. Se poate să ai dreptate şi să existe undeva în univers o scară universală a valenţei unui film, dar ceva între cum ţi se scurge o cascadă de salivă prin colţul gurii şi privirea îngustă, tunelată de perdelele unor ochelari de cal îmi spune că n-ascunzi în chiloţi adevăruri fundamentale.

Nu-mi place să dau note, dacă n-aş fi obligat n-aş face-o. Mi se pare că atunci când cuantifici o trăire sau o pildă bine povestită în limita parşivă a unui număr între 1 şi 100, a unei cifre între 1 şi 5 sau a unei litere între A şi F se pierde tot sensul analizei şi criticii. Apare automat o competiţie câinească între mere şi pere. Fiecare mâncător de rahat din oceanul de idioţi care e Internetul abuzează de ego-ul de trei ori mai mare decât creieru’ pentru a ne binecuvânta treizeci de secunde de râs de hienă cu părerea lui categorică. Se fac topuri, se dau premii, se pun la punct agregatoare. Prilej pentru orice contabil, sătean autist sau vo altă creatură înlănţuită de mania cifrelor şi procentajelor să tragă comparaţii şi să te contrazică în afirmaţii absolute.

Motivul pentru care cineva s-a obosit să categorisească tipul ăsta de îndeletnicire drept “critică” e, vă vine să credeţi sau nu, fiindcă e un text acolo. O părere, un film, o trăire. Prin alea câteva paragrafe vezi dacă autorul mănâncă rahat sau e în stare să-ţi insufle un impuls înspre a merge la cinematograf. Nu un marcaj simplist şi arogant.

Pe lângă asta, mai e problema acelor opere de artă care sunt mânjite de graniţele jegoase ale unei clasificări atât de vulgare precum o notă. Mi se pare că te cam pişi pe sicriu’ lu Tarkovsky dacă ţi se pare că poţi să-i dai lui Solaris cinci stele din cinci, de parcă e un elev eminent care şi-a făcut tema bine, nu un geniu care a zguduit sovietic, sensibil şi barbar cinematografia. Să dai o notă pe aşa ceva, aşea, ca la o emisiune cu Dan Negru e scârbos şi trivial şi hipstăreală ieftină pentru genu’ de snobi atrofiaţi care ciocnesc pahare de vin ieftin prin beciuri, la galerii de fotografie.

Unu, Altu şi Celălaltu, trei snobi generici, într-o conversaţie.

Unu’: “Man da’ ai văzut filmu’ ăla nou a lu’ fraţii Couăn?

Altu’: “Sotto bro, a fost de nota cam nouă aşa. Că n-am înţeles exact ce referinţe cromatice subsaturate erau suprapuse acolo pă la mijloc.”

Celălaltu’: “Io i-aş fi dat opt că au cam luat-o în jos aşa parcă şi-au trădat gramatica vizuală-trademark şi nu-şi mai ştiu originile fra.”

Altu’: “Pă bune, da. O ard prea mainstream de câţiva ani. Nu mai sunt adevăratoreali.”

—-

Roger, being a Dick.

Rolul unui critic nu este să îţi dicteze gusturile. N-ar trebui să fie rolul nimănui să-ţi dicteze gusturile şi realitatea nasoală e că majoritatea imbecililor care cutreieră străzile liberi şi nesupravegheaţi printre oamenii normali sunt manipulaţi ca plastilina şi n-au discernământul să filtreze informaţia şi să-şi apere convingerile. Există două subspecii de dârlăi din punctul ăsta de vedere: ăia care sunt fani (anon n. fanboy;fagboi;) şi sunt în consecinţă de acord cu tot ce le vomează idolii în guriţe, şi GicăContriştii*, care nu sunt de acord cu ce zice oricine altcineva din principiu, adică fiindcă o să-ţi zică ei care-i treaba de fapt.

Un critic nu e Bătrânu’ şi-Nţeleptu’ Bog. Nu e acolo ca să planteze Sămânţa Adevărului, e acolo ca să emită o părere care presupunem, în anumite cazuri, că e şi avizată. Dar ghiciţi ce?

Criticii sunt oameni. Jur. Din cap până în picioare. Şi din cauză că sunt oameni, sunt de toate felurile. Există critici copţi, care nu termină cartea/filmul/jocul înainte să analizeze şi să descrie. Există fanatici dedicaţi. Incisivi da’ corecţi. Supermuişti. Lingăi cumpăraţi. Sclavi. Roboţi. Există critici care îţi descriu expresiv figuri de stil extrem de subtile în cuvinte simple şi te fac să apreciezi o operă de artă pe care n-ai fi dat doi franci. Există idioţi care critică fiindcă le place să se audă vorbind şi există critici care poa’ să creeze best-seller-uri peste noapte din păreri complet diletante şi neargumentate.

Da’ e la fel de greşit să-i desconsideri din oficiu cum e să faci idoli din ei. Să-l luăm ca exemplu pe Roger Ebert.

Nu e nimic cu a-i citi recenziile lui Ebert. E unul din cei mai populari critici de film de pe planetă şi asta din motive destul de întemeiate: omu’ ştie să trateze un film în funcţie de ce se vrea filmu’ respectiv, poate să se adapteze şi să se concentreze la un arthouse obscur la fel de bine cum poate să se detaşeze la o comedie de duminică.

Acestea fiind spuse, Ebert e uneori un demagog indecis, alteori un boşorog cu un complex mesianic, şi nu e normal nici să fie demonizat, nici idolatrizat. Normal ar fi, dacă n-aţi fi tâmpiţi în atâtea feluri încât pentru unele nu există denumire, să-l ascultaţi până îi înţelegeţi perspectiva. Dacă vă sugerează ceva pertinent, s-o luaţi în considerare. Nu vă obligă nimeni să fiţi de acord. Nici să-i daţi o flegmă nemeritată între ochi.

(*trolls not included)

Fail: click aici.

Bine bă, campionilor. Aşa se face activism. V-aţi dus să-i bateţi obrazu’ lu’ Ivănel şi v-aţi luat şpiţ în cur de la brigada RPG. Bravo.

Nu aşa se face, dona-v-aş idei bune.

Am fost în România şase zile. De-aia n-am mai vărsat pe-aici elucubraţii supărătoare.

La întoarcere am hotărât să fac economie, mi-am luat bilet de autocar. Eurolines. Scor decent, 17 ore de mers, mă gândeam că dintre astea vreo opt dorm şi deci rămân doar nouă ore de citit, ascultat în căşti şi conversat cu vreun personaj expatriat. Chiar şi pentru un mizantrop, asta tre’ să fie suportabil.

Nu m-a deranjat faptul că am plecat cu o oră şi ceva mai târziu, se-ntâmplă, nu fac mare dramă, nu sunt pizdă. Nu m-a deranjat nici că meltenii de şoferi m-au ţinut cu cucu-n ploaie vreo oră din timpul ăsta, fiindcă autocarul era plin şi trebuiau să mute oameni, o manevră logistică extrem de complicată. Mă rog, doar descriu, încă nu mă plâng de nimic.

Ajungem în Arad, se rupe nuşce furtun. Mergem să îl reparăm, mai ardem vo oră juma’. Lumea din jur începe să se fâţâie fiindcă au televizor în autocar dar nu se pune film. Şoferul le explică cu un rânjet preluat direct de la Guţă cum că nu se poate în România că e gropi şi sare discu’. Mbun, mă amuză că nimeni nu observă cum dăm cu adidasu-n praf într-un garaj de autocare din Arad de peste o oră.

Masivul tuciuriu de lângă mine, Cezărică (după buletin) e mai tăiat pe mâini decât un cuţitar din cartierul meu latin din Sibiu. Nu m-ar mira să fie prieteni. Întâi îmi explică cum a văzut el nuşce documentar şi se termină lumea în 2012, pe urmă mă invită la un barbut. Miza sunt, evident, telefoanele mobile. Mna, dacă era vorba de-un joc la care să conteze altceva decât cum ţi-a băgat un frăţior plumb în zaruri ca să pice bine, poate.

Oprim în autogară şi se dau jos vreo 10 oameni. Şoferii trag o perdea peste vreo 3-4 rânduri de scaune şi împing lumea în faţă. Tre’ să doarmă.

Plecăm din Arad şi observăm că şoferul menţine constant distanţă de peste şaizeci de metri faţă de maşinile din faţă, începem să speculăm. Cezărişor observă cu pricepere că autocarul nostru frânează ca un elefant pe patine de fiecare dată când se apropie de orice obstacol. Deja devine distractiv, femeiuştile încep să scâncească timid prin maşină, e hardcore.

Ajungem în vamă. Vameşul român are faţă de bulldog. De aici, începe o parabolă despre drama poporului român. Bulldog-ul se încruntă şi dă jos un individ cu bagajul la control. Se uită urât la mine când îi întind buletinul şi mi se pare că îl încearcă o doleanţă lăuntrică atunci când dezvelesc dantura relaxat.

Se dă jos şi aşteptăm vameşul ungur. Trec vreo trei minute până ce şoferul ne anunţă prin microfon, extrem de nonşalant, că există o mare şansă să fim daţi jos cu bagaje şi luaţi la puricat, dar că putem (şi citez) pune mână de la mână pentru o mică atenţie pentru a grăbi procesul. După o tăcere scurtă, adaugă: “ni s-a reproşat că n-am anunţat de alte dăţi şi d-aia”.

Nu ştiu dacă m-a lovit întâi ura sau scârba, dar ştiu că în momentul în care a venit vameşul ungur, mult mai chilleanu decât gestapo-ul nostru încruntat, încercam să reprim o vomă interioară. Înţeleg procesul, nu sunt un idealist care se cacă pe el fiindcă vede cruda realitate, dar se simţea în aer, pe lângă o transpiraţie groasă şi puturoasă de tot felul de mamifere bipede, o frică şi o laşitate bolnăvicioasă. Păi mă tâmpiţilor, alimentaţi o politică ce serveşte doar contrabandiştilor, vameşilor lacomi şi oamenilor slabi, sclavii Maşinăriei.

Când a început să se plimbe o fătucă cu o pungă prin întreg autocarul, deja devenise teatru. Circ. Şou. Deja când am infectat jumătate de autocar cu zvonul că se va da la ziar chestia asta, a început turma să murmure. Suspectez că a ajuns până la şofer, pentru că din câteva priviri şi două semne ni s-a dat drumul mai departe.

De aici, lumea autostrăzii. După Szeged, decorul se metamorfozează într-un autobahn continuu. Prilej să ni se pună un film – ghici care – 2012. Cezărică face un schimb conspirativ de priviri cu mine, de parcă văd eu acum ce a vrut el să zică mai devreme. Îmi face cu ochiu’.

Când începe să se întunece, un băiat din faţă întreabă şoferul din prima tură, care se îndreaptă spre patul improvizat din spatele paravanului, de ce nu putem avea lumină sau radio, că nu merg butoanele ?! Şoferul încercănat răspunde apatic, frecându-se la ochi: “că ne deranjează pe noi”.

Citim puţin cu voce tare din CanCan, Click şi Libertatea la lumina unei lanterne de pe fundul unei brichete. Ne plictisim, îşi vede fiecare de treaba lui.

Îmi pun muzică şi adorm. Restul nu mai contează, merg acasă.