It's like a camera hooked on to the brain.

You’re in Eastern Europe. The smell of post-high school procrastination with a hint of heartcore breakup fresh in your nostrils as you start to get reacquainted with life outside a monogamous monastery. Alcohol is on the menu, every weekend, until you crawl in your bed and sleep the week off. You’re not doing much during the week, and you’re not really there anyway. Life swims past you as the only hours you count as being alive start and end with the weekend. Something is missing, something the poor grey shades of your immediate environment can’t project, you figure, life’s different someplace else.
So you move to Western Europe.

The smell of fresh papers, ex-pat communities, German language courses, heavy drugs, heavier money take the wheel. You start dealing just to pay for X-Box games, which take up Monday to Thursday sprints. You start doing blow and speed just to finish getting all the achievements by the time another Friday evening hits you in the face and you wake up staring at a sleeping chick getting groped by Pedobear in your bed. You stop sleeping altogether, and look more and more like a vampire to anyone not on a binge.
Weekends still look the same, and it isn’t enough. You smirk when your ex comes to visit, and you get stoned together and sleep together and you almost fall for the together joke when she gets back with the other douchebag she’s trading you off for. Tough shit, move on.
So you move on. You run away farther than her reach, you jump continents and land nosefirst into Pasadena, California. The smell of wide highways, Koreatown, Venice Beach and Neon Parties invade you like an alien infestation.
You spend your week learning cameras, narratives, how to think in thumbnail pictures and your weekend metaphorically headbutting every kind of substance abuse legislation in the area.
More cocaine, LAX, forgetting what snow looks like, nostalgic over what snow looks like, you move back to square one. Eastern Europe.
You go back to not sleeping, and as the days fuse together, you lose track of calendar. After a while, all weekends look the same. Eastern Europe, Western Europe, California, everyone drinks the same drinks, watches the same movies, everyone fucks the same. Spring catches you off-guard as you wake up from your downward spiral and decide to break the dawn without wrecking yourself.
You sit down, pull out a notebook and sigh. The bar glows like through a white noise dream dream, as you pull out a pen and start writing:
“You’re in Eastern Europe…”

În majoritatea după-amiezilor din timpul săptămânii, sunt la The Charles, între ceva cocktail-uri Tom Collins, conversând despre ultimul memo din sectorul verde al ———– Gmbh, unde stau pe mâini şi primesc bani pentru ceea ce în esenţă sunt patru ore de muncă serioasă pe lună. Azi nu. Azi trebuie să-i ţin companie lui Mathieu, stagiarul francez din sectorul galben, care a fost părăsit aseară de Melanie, canadianca din sectorul albastru, eu fiind practic puntea de legătură cromatică a despărţirii lor timpurii.

Îi explic băiatului, cu tonul grav al cuiva trecut printr-un război cu tranşee şi tot tacâmu’ (şi cu cicatricile de rigoare care s-o demonstreze), că femeile sunt ca brand-urile. Nu o să te scoată BMW din lista de VIP-uri la petrecerea de crăciun doar fiindcă ai luat o Honda la un test drive. Punctele astea de fidelitate nu se pierd decât în momentul în care nu mai înseamnă nimic. Degeaba ai bonusuri dacă ţi-a expirat contractul, genul ăla de treabă. În rest, bucură-te că nu ai semnat exclusivitate.

În timp ce îngân frenetic fiecare sughiţ misogin al animalului chinuit, mă agaţă de privirea periferică o pereche de ochi un pic traşi, dar destul de verzi şi rotunzi în mişcare încât să-mi dau seama că nuanţa asiatică e doar o improbabilitate de design, nu o trăsătură genealogică.

Stă cu un cot sprijinit de vitrina crâşmei, din exterior. Nu-i văd din unghiul ăsta decât un năsuc ascuţit şi adorabil. Obrajii loviţi de o pată difuză de roz se arată doar printre perdelele unui blond desaturat care-i înţeapă după cum bate briza. Se tot uită la trecători cu o dezamăgire vădită care-i arcuieşte colţul gurii ca o rapsodie vizuală.

Când Mathieu începe să-mi spună cum s-au întâlnit şi de unde a pornit scânteia, sunt deja cu un picior afară. Am ştampilat pe faţă cel mai tâmp zâmbet pe care l-a avut vreodată un individ serios, consecvent, agăţat cu dinţii de o carieră sigură, care acum cinci minute turuia despre drama şi limitaţiile sexului cu uter.

—–

Sunt tristă. Mă îmbufnează ideea că oamenii de aici merg atât de robotic şi concis. Pfff. Toată lumea merge ca să ajungă undeva. Îţi dai seama după postură, expresii şi tempo dacă e vorba despre serviciu, amantă, dentist. Unde sunt nebunii care apreciază libertatea de exprimare a mersului? Unde sunt prototipurile după care se inspiră videoclipurile? Generatoarele de amintiri şi momente-film?

Strada are un aranjament eficient, de acord. Dacă urmăreşti semafoarele și maşinile și bicicliştii și pietonii o să vezi că totul e parte din plan, ca un buchet uman echilibrat de o florăreasă atentă la detalii, la verzituri şi boboci deopotrivă, o sinergie între individ şi fundal. Dar nimeni nu se bucură de interactivitate, de controlul pe care îl au într-o lume atât de neiertător de trecătoare încât dacă nu te ţii cât poţi de tare de fiecare lucru pe care îl trăieşti, o să mori fără să fi trăit deloc. Când toţi sunt atât de preocupaţi să le meargă totul strună, ei bine, pierd din perspectivă detaliile care contează cu-adevărat. Cum ar fi de exemplu băieţandrul ăsta la cămaşă care vine atât de sigur-fals către mine încât aproape că pierd din vedere ce clonă de LaCoste studenţesc poartă. Zice:

-Bună, ăhm, eu sunt Br…

Aşaaaa. Faptul că-i surâd relaxată îl determine să se apropie tot mai tare. Faţada de siguranţă fuzionează cu impulsul sincer pe care îl simte când vede că nu mă uit în altă parte, că nu îl ignor, că nu-l tai din scurt. Aşa sunt unii. Se îndrăgostesc de tine pentru un zâmbet sau o privire de pus în poză, dar nici nu simt când ţi se şerpuiesc degetele în jos şi înhaţă portmoneul din buzunarul din care iese un colţ. Cum se întâmplă acum. Fiecare senzaţie e pusă pe seama euforiei, fiecare nerv atins în momentele astea o să creadă, naiv, că l-a lovit doar o spumă de electricitate, imaginară şi fermecată.

-… şi na, nu mai pot sta mult că am un prieten înăuntru, Mathieu, care suferă din dragoste. Da’ aş vrea să te revăd, cumva.

-Şi o să mă revezi, cumva.

Dezvelesc iar dinţii încet şi fluid, aşa cum fac doar eu. La ce se așteaptă? Se întoarce posac, dar docil şi nu aştept să intre pe uşă înainte să mă întorc pe-un călcâi şi să traversez trotuare aleator. Dar n-am pierdut din minte detaliul pe care îl căutam: cineva care să meargă de parcă ar conta cum mergi. Cineva care transformă animaţia anostă a roboţilor trotuarului în ceva hipnotic.

Dar îl observ. Zarurile universului se învârt la infinit.

Îl prind cu colţu’ ochiului.  Fiecare mișcare pare atât de muzicală încât băiatul ăla îmbrăcat în nepăsare e probabil singura entitate de care m-aș putea îndrăgosti.

În timp ce număr cei şase sute patruzeci şi patru de Euro din portofelul americanului, tot la asta mă gândesc. Băiatul ăla care mergea muzical. Probabil că sună stupid dar un mers face cât o mie de cuvinte. Când se întoarce din colțul străzii și vine către mine, sunt sigură. E o conspirație chimică. Lucrurile astea trebuie pur și simplu să se întâmple.

Îi zâmbesc aproape imoral și ridică și el un colț al feței suficient de mult încât să nu mă simt ridicol. Suficient de puțin încât să nu distrugă momentul. Dar mersul lui — mă întreb cum dacă a mers dintotdeauna așa sau se bucură de o caracteristică despre care Phil Collins doar cântă.

——

Bag pula. E a doua oară săptămâna asta când îmi uit cureaua acasă. Se scurg pantalonii ăștia de pe mine ca rășina în josul unui trunchi. Știu ce am de făcut. Tre’ să merg cât mai în slalom, ținând cloambele în laterală pe cât posibil.

Așa că fac asta și funcționează, atât cât poa’ să funcționeze o idee idioată. Când ajung în capătul străzii, îmi dau seama că am luat-o în direcția greșită. Căcat, cât de spart sunt azi. Trag 180, traversez strada, merg tot ca o rață lovită. Noroc că nu observă nimeni, fiecare pe filmu’ lui.

O gagicuță deloc neplăcută zâmbește. Surâd și eu tâmp. Cre’ că asta mă ajută câteodată, că e o discrepanță fenomenală între aparența mea mucalită și ce zeamă de gânduri mi se varsă, de fapt, în creier.

Durează vreo cinci minute să mă convingă să-i fac cinste cu o înghețată. Vrea să mă convingă că e ca la 16 ani. Nu e.

Flash-uri relativ interesante îmi mai ridică câte o sprânceană. În rest e drojdie conversațională.

“De obicei nu mi se întâmplă asta, știi, să-mi placă de tipi pe stradă așa. Nu vreau să crezi că sunt o… știi tu. O curvă.”

Din ce-am trăit până acum, toate pizdele care depun eforturi active să mă convingă că nu sunt zdrențe sunt superzdrențe.

“Am iubit doar un băiat până acum, și n-a ieșit nimic.”

Ăla și-a bătut pula de tine. Știu. Ești mai de duzină decât crezi, dar asta e bine. Toți trecem printr-o decepție de-asta hiperumană. Se cheamă dezvirginare mintală. Ne-o merităm și câștigăm survivalism în schimbul inocenței. Așa ne transformăm în lei din gazele. Victime metamorfozate în călăi. Pentru cine nu e de aceeași parte a gardului, e o tragedie. Da’ știu că nu ești atât de nevinovată pe cât încerci tu să pari, târfuliță mică. N-o să te doară când îți dau jet după ce te fut. Pentru că nu sunt primul.

“Cu tine am un sentiment bun…”

Daaa? Și eu. Dar nu cred că e același și cred că o să-ți muști buza gândindu-te la ce-ai zis acum.

Soarele apune ca în orice altă zi din perioada asta a anului când o împing de cur în lift și chicotește. Copilul strangulat din mine speră să fiu cândva iar o victimă care să n-aibă ghinionul unei torționare care-și proiectează dezamăgirea anterioară și se răzbună pe mine. Da’ adevărul e că nu ne mai întoarcem niciodată în uter. Supraviețuitorul din mine știe că o să ne murdărim tot mai tare de căcatul ăsta până ce tot ce iese din morman e un pai prin care să respirăm.

Dragă Alexandra,

Îţi scriu aceste rânduri în speranţa că o să pricepi în pula mea ce s-a întâmplat, când te trezeşti din comă. Te rog să citeşti până la capăt, dacă nu pentru mine măcar din curiozitatea bizară care te-a determinat să ieşi cu mine în primul rând.

Vama dintre vis şi realitate e subţire şi îngustă. În lumea pupilelor restrânse precum vârfurile de ac, omul treaz e acuzat de lipsă de imaginaţie. Dar când visezi, fericirea poate însemna un cântec, o poză, o amintire. Atâta tot că fericirea unora, aşa cum o simţi acum pe pielea ta, poate să-i bântuie pe alţii.

Cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Fănică. Fănică era în clasa a unşpea când eram eu într-a zecea. Băiat din elita transilvană, care făcea naveta din Mediaş, studia prestigiosul profil filologie-limbi-străine şi nu avea niciodată ţigări. L-a apucat proasta inspiraţie într-o zi să-mi ceară o ţigară la ieşirea din liceu.

-Bă pulă dă şi mie una, ai? îmi bâzâie în peisaj.

-Am da’ nu-ţi dau. rânjesc muist.

-Să vezi ce ţi-o iei tu bă bulangiule. îmi fute o scatoalcă după cap.

Şi tot aşa cam un an. Mă duceam la baie să mă piş, dacă era Fănică prin zonă, îmi luam dos de palmă peste ceafă, genunchi în coaie, pumni la ficat. Animalu’, trăjni-l-ar Bog, era cu două capete mai mare, fabricat în atelierele de maimuţoi din Terezian. Eu, pula mea, eram al dracu din papagal şi cam atât. Anul ăla mi-am luat mai multe vânătăi şi nasuri sparte decât Tina Turner de la Ike într-o zi bună.

Am răbdat ca o muiere. Mereu, Fănică se simţea călare pe situaţie. El era boss. Regele şantierului. Marea sculă din mica prăvălie. Pentru Fănică, zilele erau legate de regularitatea cu care-mi umfla faţa. Lumina şi fericirea vieţii lui de labă tristă reprezentau întâlnirile aleatoare în care îmi arăta că n-aveam cum să-l opresc să mă ardă fără să par ultima găină. Era un căcat cu ochi, desigur, da’ mă ţinea sub deget. Îmi umfla faţa atât de des încât îi învăţasem orarul. Relaţia de vasalitate închipuită generată de imprimeul adidaşilor lui luaţi din târg pentru cât cerea mă-sa pe o muie leneşă era mereu ştampilată pe curu’ meu.

A durat un an pentru că la sfârşitul anului ăluia lucrurile spiralaseră destul de trist pentru mine. N-are rost să intru în detalii, dar să zicem că am pierdut o cantitate considerabilă din motivele pentru care mă abţinusem să-i arăt lui Fănică cât de efemeră era fericirea lui şi tortura mea. Stăteam pe budă dimineaţa, frecându-mi palmele machiavelic şi ştiam deja pe unde o să intre în liceu, la ce oră, şi cu ce meclă. I-am luat lu’ taică-miu cheia extensibilă din garaj şi m-am dus la şcoală.

Era vineri, vară, ultima lună de şcoală. Ţin minte şi acum. Vreme frumoasă, un soare ca de brânză smulgând broboane de sudoare rece şi plăcută din mine. Vrăbiuţe luând locul ciorilor care infectau de regulă parcu’ Astra. O adiere ca o uvertură dulce-amăruie, înjectată pe de o parte cu calmul unei urbe molcomă şi ardelenească şi pe de alta cu siropul de adrenalină a confruntării ce urma.

M-am dus la budă şi stăteam cu spatele sprijinit de caloriferul îndepărtat, într-un unghi numai bun ca să mă vadă când avea să treacă prin faţă. Ştiindu-l pe Fănică, eram absolutamente sigur că nu va rata ocazia să-mi fută vreo două zmetii înainte să se care la oră.

Bivolul, ca orice bivol, n-a dezamăgit. Când m-a văzut, un pic speriat, sprijinit de calorifer, i s-a luminat făţăul de troglodit. Pentru Fănică, ciclul de atenţie al unui peşte de acvariu fusese reîmprospătat de promisiunea sacului de box.

Venea către mine, cuprins de extaz, când ceva a crăpat în el. A durat mai puţin de o secundă, dar suficient de mult încât să ştim amândoi că lucrurile se schimbaseră, cumva. Poate are legătură cu faptu’ că am zâmbit rece, metalic. Poate are legătură cu faptul că mintea lui lină ca un  patinoar cuprinsese în sfârşit relativitatea generală a relaţiilor interumane. Cert era că avea foarte puţin timp să reacţioneze şi a reacţionat cum mă aşteptam. A venit către mine ca trenu’, să se asigure că hobby-ul era în continuare sub control.  Trebuia să-i vezi muianu’ atunci, iubito. Când l-a lovit prima oară curba cheii îndoite, a scuipat un dinte. Era încă buimac da’ nu destul încât să nu reprezinte un pericol, aşa că i-am mai futut una. Când sângele împroşcat al lui Fănică mi-a atins prima oară obrajii, mă simţeam ca o muistă de-aia în tandem cu natura când e prinsă de ploaie.

Era fericire în forma ei nativă de puritate peste 99%. Am închis uşa ca să avem puţin mai multă intimitate şi l-am lovit de destule ori încât să fiu sigur că n-o să uite veci lecţia aia. Fănică, săracu, nu înţelegea nimic. Pentru el, însăşi derularea vieţii se transformase într-o demonstraţie muzicală: un jam de baterie. Neil Peart, circa cel mai bun toboşar din lume, nu fusese niciodată ascultat cu intensitatea cu care Fănică absorbea fiecare lovitură a solo-ului meu. Zdrang – în loc de cinele, ceea ce producea “tss”-ul erau gingiile şi saliva sub presiune izbită de metalul rece.

În sfârşit. L-am ruinat total pe dobitocul ăla în ziua aia. A fost a doua cea mai fericită zi din viaţa mea, Alexandra, pisicuţa mea sălbatecă, după ziua în care te-am cunoscut pe tine.

Azi-noapte, am visat întâlnirea asta cu Fănică din baie. Când m-am trezit, după ce mă terminasem şi aproape că plângeam de fericire, ţi-am găsit căpşoru’ nepreţuit în balta aia de sânge. N-am vrut să te bag în comă, gogoşica mea roşcată. Te rog din tot sufletul să mă ierţi. Sper să iei în serios cererea mea în căsătorie atunci când îţi recapeţi cunoştinţa.

Te ador.

Cu drag,

al tău etern

Alexandru

Prima parte aici.

Deschid ochii greu, izbit de valuri de panică şi automatisme primale. E opt dimineaţa pe Cannabichstrasse şi prognoza zice că o să plouă cu sânge. Bătrâni transformaţi în zombie, pseudo-energia unui drog de scurt-metraj disipându-se jilav prin transpiraţie. Descompunerea sistematică a substanţelor străine din sânge, ficat, creier. Haos pe străzi, urlete şi mulţimi care aleargă speriate către spitale. Stau în mijlocu’ bulevardului şi trag direct din plic un deluşor de speed. Nu ştiu cât de prăjit o să mă simt după ce se termină tot ce am la mine, da’ e bine să fiu sigur că nu adorm până mai contează.

Totu’ arată ca documentarele alea cu hiene care răpesc câte o gazelă. În extremităţile puhoiului de panicaţi, se vede câte o mână putrezită apucând o margine de tricou, înfigându-se în vreo ceafă fragedă sau agitând ameninţător degetu’ în aer, invocând dreptul la medicamente compensate.

Ce idioţi. N-am înţeles niciodată tendinţa asta a supravieţuitorilor din filmele cu zombie să se refugieze sau să caute un elicopter improbabil în spitale. Adică, căcat, toţi care sunt muşcaţi, pe care îi ia cu greţuri sau au făcut sex cu un mâncător de creiere în ultimele 24 de ore o să se ducă fix la spital, şi o să fie plin de nemorţi flămânzi adunaţi exact în locu’ în care toată lumea caută adăpost. Idioţi. Nu m-ar mira să dispărem ca specie răpuşi de bătrâni infectaţi cu Boala lu’ Romero. Idioţi, idioţi, idioţi.

Nu ştiu ce-aţi face voi în locu’ meu, da’ eu tre’ să beau ceva. Şi eventual să schimb umbrela pe ceva mai pizdos. Gen o rangă, sau dacă am bulan chiar o drujbă. Important, încerc eu să mimez raţiunea, e să mă feresc de locuri populate de bătrâni. Azile, parcuri, săli de bingo, autobuze, concerte Julio Iglesias, tre’ să încerc să nu cedez tentaţiei de a ajunge pe-undeva de gen.

Ajung într-o crâşmă şi mă servesc generos. În spatele tejghelei, Karl şi Mischa, el burtos, bărbos şi asudat, ea îngustă şi holbată ca o molie. Mi se prezintă şi îmi oferă o carabină candid şi gratuit. Karl scuipă prin barbă:

-Şi cine eşti tu?

Un pulete norocos, bănuiesc.

-Mă numesc Aleksandr, şoptesc aproape mistic, Aleksandr Sergeyevich.

-Băiete, am belit pula cu dihăniile astea. Stai aicea cu noi, unde e sănătos, ne uităm la televizor, bem bere, futem ceva… privirea i se opreşte sugestiv asupra Mischei, care flutură revoltată din mâinile atât de subţiri, încât dacă n-ar flutura din ele nici n-ai şti că-s acolo.

-Nu mersi, zic. Am şi io o pizdă pe-undeva care mă aşteaptă. Ţine-o tu dacă vrei.

Mischa protestează pe o voce sugrumată:

-Dar noi nu suntem împreună! E nebun omu’ ăsta, scapă-mă de el, te implor!

Dosul de palmă al lui Karl o izbeşte ca o locomotivă. Ameţită, fătuca pică pe-o parte şi varsă câteva halbe. Burta lui Karl tremură de furie şi până în momentu’ în care începe s-o calce în picioare, m-am cărat. Cu carabina.

În stradă, mă loveşte. Nu ştiu dacă sunt urletele de agonie exprimate la unison de doi îndrăgostiţi în timp ce un zombielău îşi îngroapă dantura superioară în scalpu’ Lui şi un altu’ îi sfâşie brutal pielea de pe făţău’ Ei sau ce sloboz îmi dă starea asta, da’ mă simt slăboi. Mi se înmoaie genunchii şi îmi amorţeşte mecla într-o încruntare sensibilă. Nu pentru lăbarii ăştia doi, ci pentru Elsa. Încarc carabina, întrebându-mă plin de speranţă dacă e încă într-o singură bucată plus puls.

Simt rafala aia de căldură uscată ca de vara trecută, când aveai pielea fierbinte atât de tare lipită de a mea încât credeam c-or să fuzioneze şi o să ne facem din două vertebrate un singur jeleu. Mai ţii minte, zâno?

Când apăs pe trăgaci şi fruntea bestiei arată ca un bilet compostat de-un controlor cu Parkinson, trăiesc alt moment Kodak.

Simt respiraţia aia greoaie şi inconstantă şi aritmia imperfecţiunii tale cardiace ropotind pe cel mai sensibil strat de piele. Mai ţii minte când mi te întindeai pe spate ca pe o plută şi-mi povesteai de proastele din şcoală?

Când îmi îngrop tenişii în craniul ca de budincă al monstrului răpus, toţi căcaţii ăştia cu ochi nemorţi din jur sunt atraşi ca moliile de flacără. Îmi aprind o ţigară şi ochesc. Prin cătare, pare să se contureze încă un film-amintire, băga-mi-aş pula în Hollywood.

Simt gustu-ăla jegos de Sprite născut din obiceiu’ tău penal de a-mi vărsa sucu’ din gură în gură când ne mozolim. Şi gustu-ăla dulce-amărui din ziua în care mi-ai zis că nu-ţi mai pasă de mine. Şi gustu-ăla proaspăt şi unic de pizdă rasă şi limbă rece şi transpiraţie şi promisiuni de copii proşti.

Când stau în cur pe maldăru’ de cadavre care miros a latrină şi paracetamol şi carne putrezită de o foame ancestrală, am impresia că te conturezi în faţa mea, acoperind un soare ticălos de aprins cu o siluetă cu talie de viespe. Da’ nu eşti tu. E altă proastă. Mă uit pe facebook, fiindcă întotdeauna dacă te desparţi de cineva în ton cu hipsterimea contemporană, o să le poţi urmări viaţa pe facebook până ţi se aduce la cunoştinţă că nu te mai poţi apropia la mai puţin de 60 de metri de. Epoca informaţiei, cepulamea.

“Elsa is attending Julio Iglesias’ Third Retirement Tour.”

O, căcat. Număr gloanţele din buzunar şi oftez. O să fie o noapte mult prea lungă pentru câte am la mine.

Va urma. R00fles.

Orologiul băte ora două când îl iau Gândurile Necurate pe nepregătite. O beznă sexoasă dăinuie în veşnicia din spatele ferestrei, iar Burzum – ei bine, Burzum se descheie la curea, grohăind cu jind la pasiunile ce îl aşteaptă. Îl loveşte o tristeţe iremediabilă odată cu realizarea faptului că grădiniţele sunt în genere închise la ora aceasta atât de nepotrivită pentru oricine nu e un slujitor al Preamizerului. Orice intenţie din gama cătuşe şi ursuleţi de pluş i se evaporează din mintea lihnită de pofte trupeşti.

Aşa că se resemnează la al doilea Sfânt Păcat, şi anume ţigările. Nu mică îi e mirarea când descoperă că pachetul e gol. Le-a mâncat deja pe toate. Acasă, în împieliţata Oltenie, demonii rumegă Snagov. Dar în München, singura opţiune viabilă e Marlboro, roşu ca pula Dracului, pentru cinci euro pachetu’ de canceroase decât. Demonul expatriat din Scorniceşti îşi pune status pe mesingăr: brb \m/.

Porneşte împleticit pe scări, gândindu-se profund la limbi de ciocârlii în aspic şi alte chestii care-i fac părul de pe limbă să stea erect. În Bavaria, după ora opt, singurii traficanţi de tabac sunt benzinarii. Nu există alimentare non-stop, chioşcuri, contrabandişti din Arad. Nu, tre’ s-o ia în jos pe Kapuzinerstrasse până la Shell, o rută plină de primejdii: exorcişti, coji de banane sfinţite, poliţai.

Pe asta n-a înţeles-o niciodată. De fiecare dată când iese în lume, e oprit de poliţiştii andărcavăr, deghizaţi în turişti peruvieni. De ce-l aleg tocmai pe el? Ce îl separă de ceilalţi plimbăreţi nocturni? Întrebările îi întunecă viziunea ca un sifilis dentar pe fast forward.

În sfârşit, se face una cu umbrele şi începe să bântuie agale pe trotuarele dezgustător de curate. Sudul Germaniei n-a arătat nicicând mai sinistru – între clădirile usturător de intacte şi lipsa de-a dreptul nesimţită de fecale omeneşti de pe străzi, Burzum se simte cel mai singur drac din acest plan existenţial. Îşi face o pentagramă şi oftează, resemnat. Drace-ajută.

Trece pe lângă o maşinărie înfiorător de eficientă de curăţare a trotuarului şi îl ia cu greţuri. Unde e prafu’ care se ridică în aer, pe care şi-l aminteşte de acasă? Aroma de motorină diluată cu Săniuţa de la Ana Oil? Trompetele lui Guţă care să răsune din cockpitu’ cu geamurile sparte?

Simte că are nevoie de o vacanţă în Copşa Mică. Simte că-i lipseşte negru’ de fum şi negru’ de sub unghii şi negru’ ăla de la Clubul Sportiv Scârbavnica-Pucioasei care se-mbată pulă după fiecare meci şi ia badigarzi la bătaie în club. Simte că nu se poate exprima în acest cadru distopic. Scuipă nişte pucioasă-n sân şi ajunge, în final, la Shell. Taie majuscula cu gheara şi hăhăie ostentativ. Se simte puţin penibil când îşi dă seama că nu urlă nicio mamă, nu plânge niciun copil, nu explodează inima în nicio babă din jur. E pustiu.

Îşi ia recompensa şi se întoarce mai mult sau mai puţin pe acelaşi traseu. La vreo cinzeci de metri de casă, sar pe el ein zwei Polizei. Sfinte AntiPapă, nu iar! Degeaba se zbate, degeaba se screme să se transforme în liliac. De ce eeeeel? Ce îi determină pe aceşti cruciaţi să-l maltrateze? Cu ce iese în evidenţă de-l profilează aceşti sacri boschetari ai filajului nocturn?

Îl caută de droguri, arme şi copii pierduţi prin toate orificiile, după care îşi cer scuze şi dispar în spatele aceleiaşi tufe din care au ieşit. Urcă cele şase etaje ale scării F din blocul şase de pe Tumblingerstrasse şi se lasă lin pe jilţul de cranii din faţa monitorului. Monitorul se zguduie deodată:

Burzum se uită în jos. Un val de stânjeneală îl sugrumă. Nu există Scaraoţchi.

O poveste despre zombie, sex, droguri si simt civic.

Te trezeşti la nouă jumătate. E beznă afară, ploaie subţire da’ deasă. Îţi aminteşti că mâine e sărbătoare şi e liber. Noapte-aprinsă. Te freci la ochi şi tragi ultima dungă de speed de pe o carcasă de DVD cu Frank Zappa. Faci un duş scurt fiindcă puţi ca un hoit uitat în tomberon şi tragi pe tine o pereche de blugi şi primul tricou din bagajele nedesfăcute.

Când încui uşa de la apartament pe dinafară aproape că te împiedici de madam Adalbert, vecina de 75 de ani care te roagă tot timpu’ să-i duci gunoiul. Îţi zâmbeşte cald, băbeşte:

-Dragule, nu vrei să mă ajuţi şi pe mine cu gunoiul? Hai te rog eu mult, uite, îţi fac un ceai cald când te întorci.

Iei sacu’ da’ refuzi ceaiu’ că cică te grăbeşti, îţi face cu mâna şi ochii îi sticlesc parcă de emoţie. Hoaşcă ţicnită.

Ieşi în stradă, intri în gura de metrou. De aici se întind tuburile de sub oraş, o pânză de tuneluri prin care se scurg oameni, toţi gândindu-se la acelaşi lucru – cât le ia să ajungă la lumina zilei. 8 minute, Hauptbahnhof. 16 minute, Sedlinger Tor. Între 36 şi 55 de minute, Studentenstadt. Îţi cumperi o bere de la automat şi te aşezi în ultimul vagon. Îţi pui căştile şi dai drumu’ la muzică, moment în care remarci că tot vagonul are aceeaşi pereche de căşti albe scurgându-se din urechi. Te amuzi sorbind din Hellas-ul amar – când ajungi să vezi bunicuţe cu iPod, îţi dai seama cât poa’ să vândă Apple pompând căcat într-un cult pompos format în jurul a ceea ce e nimic mai mult decât un mp4 player lucios pe care tre’ să-l măriţi cu un calculator ca să poţi transfera muzică. Ceea ce e un pic deranjant însă este că pe lângă cablurile albe care le atârnă din clămpănitoare ca aţele din tampoane, pare să le fi rămas tuturor un pic de salivă verzuie în colţul gurii. Meh. Apple. Ce scârbos.

Goleşti restu’ berii şi începe să-ţi vină să vorbeşti, da’ n-ai cu cine. Te dai jos din şarpele de metal şi urci scările. Treci pe lângă parc şi ai o senzaţie acută că l-ai prins pe Bog de picior puţin când vezi iepuri care ţopăie din iarbă pe alee. În stânga, autostrada, discoteci, hale industriale. În dreapta, Grădina Englezească, mai plină de iazuri, lebede, iepuraşi şi violatori nocturni decât un desen animat de la Disney. Tu mergi pe graniţa dintre basm şi ciment, şi nu ştii dacă e prafu’ din tine sau ce morţii mă-sii, da’ ţi-e sete şi nu mai ai chef de filozofat vizavi de ciudăţenia peisajului. Parchezi în pivniţa în care mixează Fry şi îţi iei o bere din frigider.

Aprindeţi un cui şi îţi povesteşte cum a învăţat să învârtă farfuriile de la un bătrân şaman-druid-mecanic auto din Gasconia Orientală, un găşcar de vreo opşase de ani care susţinea sus şi tare că e un fel de Moise al timpurilor noastre, doar că în loc de tabletele cu cele Zece Porunci, Bog îl înzestrase cu două platane. Mă întreb dacă la toţi boşorogii descoperirea unei bucăţi de tehnologie are implicaţii atât de biblice.

Te cam saturi de hausăreala ăstora şi te opreşti la ieşire ca să auzi din alt lot al pivniţei pe unii care fac cover la The Stooges. Rânjeşti vesel, e chiar decent. Când bagi capu’ să-i vezi pe ăia, îţi cade falca pe adidaşi. Toţi au peste 50 de ani, gen. Ba mai au şi ochii daţi peste cap şi pielea de un vineţiu morbid. Şi par să saliveze holbându-se la tine. Hai dăvănpulamea.

Te cari mâhnit, începi să te simţi ca o minoritate. Îţi zici că e de la căcaturile pe care le-ai băgat în tine, puţină paranoia, nu-i panică, trece. Te întâlneşti cu Bob şi după ce-ţi vinde vreo cinci grame de iarbă cică să mergeţi la nuşce chef. Mbine, mna hai. Şase străzi, douăzeci de melodii şi vreo trei conversaţii uscate cu o lesbiană tuciurie, o pistruiată rânjitoare şi o moartădebeată umedă mai târziu (eşti mai sociabil ca o boală venerică în seara asta), se taie muzica. Se sting luminile.

Bufnituri ceva de groază în uşă. Încep să se aprindă brichete, mobile, shot-uri de Bacardi 151. Lumina gălbuie conturează gheare palide întinzându-se prin găurile şi aşchiile din uşă. Simţi broboane de transpiraţie alunecând prin păr, pe tâmplă, scurgându-se ca dintr-un robinet prost închis de pe sprânceană pe obraz. E mare panică la micul chef.

În timp ce toată lumea se întreabă ce dracu’ se întâmplă, tu ştii. Te cuprinde certitudinea de coaie ca o fostă prietenă furioasă atunci când ţi se naşte în minte sămânţa Adevărului: e o invazie de zombie. Cumva, doar bătrânii par să fie afectaţi de chestia asta. Ai făcut toată şcoala Romero şi ştii cum se procedează. Cauţi un topor, o rangă, o bâtă de baseball mai sănătoasă şi te gândeşti cine nu e mort de beat, ca să poţi să-i iei cu tine. Oftezi adânc atunci când singurul obiect vag periculos pe care îl găseşti e o umbrelă, în baie. Spargi geamu’ de la la sufragerie cu un scaun şi sari un etaj în plină stradă.

În urma ta, difuz, se aud urlete înecate de dinţi încleştaţi şi bastoane metalizate izbind ţeste ca la un meci de hochei şi bâzâitul inconfundabil al curentului care revine. E o stare ciudată, să se stingă vieţi în timp real având ca fundal sonor “Happy up here” de la Royksopp. Îţi aminteşti că încă trăieşti şi o iei la fugă înspre soarele care răsare la capătul străzii.