Notele acordate filmelor, cărţilor, jocurilor sau electrocasnicelor sunt o vrăjeală ieftină de spălat creieri. De aproape fiecare dată când scriu o recenzie tre’ să apară un luminat care să n-o citească, să se uite la notă şi să-mi zică: “Bă eşti bou. Chestia asta merită un 8, nu un 6.”

Stimate domn, scuză-mă că te contrazic, da’ eşti înfiorător de retardat. Se poate să ai dreptate şi să existe undeva în univers o scară universală a valenţei unui film, dar ceva între cum ţi se scurge o cascadă de salivă prin colţul gurii şi privirea îngustă, tunelată de perdelele unor ochelari de cal îmi spune că n-ascunzi în chiloţi adevăruri fundamentale.

Nu-mi place să dau note, dacă n-aş fi obligat n-aş face-o. Mi se pare că atunci când cuantifici o trăire sau o pildă bine povestită în limita parşivă a unui număr între 1 şi 100, a unei cifre între 1 şi 5 sau a unei litere între A şi F se pierde tot sensul analizei şi criticii. Apare automat o competiţie câinească între mere şi pere. Fiecare mâncător de rahat din oceanul de idioţi care e Internetul abuzează de ego-ul de trei ori mai mare decât creieru’ pentru a ne binecuvânta treizeci de secunde de râs de hienă cu părerea lui categorică. Se fac topuri, se dau premii, se pun la punct agregatoare. Prilej pentru orice contabil, sătean autist sau vo altă creatură înlănţuită de mania cifrelor şi procentajelor să tragă comparaţii şi să te contrazică în afirmaţii absolute.

Motivul pentru care cineva s-a obosit să categorisească tipul ăsta de îndeletnicire drept “critică” e, vă vine să credeţi sau nu, fiindcă e un text acolo. O părere, un film, o trăire. Prin alea câteva paragrafe vezi dacă autorul mănâncă rahat sau e în stare să-ţi insufle un impuls înspre a merge la cinematograf. Nu un marcaj simplist şi arogant.

Pe lângă asta, mai e problema acelor opere de artă care sunt mânjite de graniţele jegoase ale unei clasificări atât de vulgare precum o notă. Mi se pare că te cam pişi pe sicriu’ lu Tarkovsky dacă ţi se pare că poţi să-i dai lui Solaris cinci stele din cinci, de parcă e un elev eminent care şi-a făcut tema bine, nu un geniu care a zguduit sovietic, sensibil şi barbar cinematografia. Să dai o notă pe aşa ceva, aşea, ca la o emisiune cu Dan Negru e scârbos şi trivial şi hipstăreală ieftină pentru genu’ de snobi atrofiaţi care ciocnesc pahare de vin ieftin prin beciuri, la galerii de fotografie.

Unu, Altu şi Celălaltu, trei snobi generici, într-o conversaţie.

Unu’: “Man da’ ai văzut filmu’ ăla nou a lu’ fraţii Couăn?

Altu’: “Sotto bro, a fost de nota cam nouă aşa. Că n-am înţeles exact ce referinţe cromatice subsaturate erau suprapuse acolo pă la mijloc.”

Celălaltu’: “Io i-aş fi dat opt că au cam luat-o în jos aşa parcă şi-au trădat gramatica vizuală-trademark şi nu-şi mai ştiu originile fra.”

Altu’: “Pă bune, da. O ard prea mainstream de câţiva ani. Nu mai sunt adevăratoreali.”

—-

Roger, being a Dick.

Rolul unui critic nu este să îţi dicteze gusturile. N-ar trebui să fie rolul nimănui să-ţi dicteze gusturile şi realitatea nasoală e că majoritatea imbecililor care cutreieră străzile liberi şi nesupravegheaţi printre oamenii normali sunt manipulaţi ca plastilina şi n-au discernământul să filtreze informaţia şi să-şi apere convingerile. Există două subspecii de dârlăi din punctul ăsta de vedere: ăia care sunt fani (anon n. fanboy;fagboi;) şi sunt în consecinţă de acord cu tot ce le vomează idolii în guriţe, şi GicăContriştii*, care nu sunt de acord cu ce zice oricine altcineva din principiu, adică fiindcă o să-ţi zică ei care-i treaba de fapt.

Un critic nu e Bătrânu’ şi-Nţeleptu’ Bog. Nu e acolo ca să planteze Sămânţa Adevărului, e acolo ca să emită o părere care presupunem, în anumite cazuri, că e şi avizată. Dar ghiciţi ce?

Criticii sunt oameni. Jur. Din cap până în picioare. Şi din cauză că sunt oameni, sunt de toate felurile. Există critici copţi, care nu termină cartea/filmul/jocul înainte să analizeze şi să descrie. Există fanatici dedicaţi. Incisivi da’ corecţi. Supermuişti. Lingăi cumpăraţi. Sclavi. Roboţi. Există critici care îţi descriu expresiv figuri de stil extrem de subtile în cuvinte simple şi te fac să apreciezi o operă de artă pe care n-ai fi dat doi franci. Există idioţi care critică fiindcă le place să se audă vorbind şi există critici care poa’ să creeze best-seller-uri peste noapte din păreri complet diletante şi neargumentate.

Da’ e la fel de greşit să-i desconsideri din oficiu cum e să faci idoli din ei. Să-l luăm ca exemplu pe Roger Ebert.

Nu e nimic cu a-i citi recenziile lui Ebert. E unul din cei mai populari critici de film de pe planetă şi asta din motive destul de întemeiate: omu’ ştie să trateze un film în funcţie de ce se vrea filmu’ respectiv, poate să se adapteze şi să se concentreze la un arthouse obscur la fel de bine cum poate să se detaşeze la o comedie de duminică.

Acestea fiind spuse, Ebert e uneori un demagog indecis, alteori un boşorog cu un complex mesianic, şi nu e normal nici să fie demonizat, nici idolatrizat. Normal ar fi, dacă n-aţi fi tâmpiţi în atâtea feluri încât pentru unele nu există denumire, să-l ascultaţi până îi înţelegeţi perspectiva. Dacă vă sugerează ceva pertinent, s-o luaţi în considerare. Nu vă obligă nimeni să fiţi de acord. Nici să-i daţi o flegmă nemeritată între ochi.

(*trolls not included)

Te-a lăsat una pentru un absolvent de Filosofie, barman care mai ciordeşte pe sub tejghea, fiindcă i-a arătat dialogurile lui Platon şi Mitul Peşterii în pantomimă? Ţi-ai surprins dragostea vieţii tale, o, vis ferice de iubire, mireasă blândă din poveşti cu vreo zece perechi de degete îndesate prin Sfintele Lăcaşuri care credeai că-ţi aparţin doar ţie gen? La capătul care nu se scufundă în labii al braţelor e un pretenar de-al tău, care chicoteşte cu poftă de fiecare dată când zici ceva deloc hazliu? Te-a sunat o fostă să te invite la nunta ei cu un barosan dă barosan? Dintre doi candidaţi la jilţul pizdei, ai fost veriga slabă, trimis acasă cu mâna-n cur şi inima-n intestine?

Nu-i nimic. Nu eşti tu de vină, e ele curve. Bine, hai, nu pot să te mint, că na, aş submina toată credibilitatea postulatelor care urmează. Adevărul e că eşti ultimul lăbar şi o să mori singur, sub presiunea a cinci ipoteci şi certitudinii că deşi ai peste 300 de numere de telefon în agendă, pe tine nu te sună niciodată nimeni. E, într-adevăr, sfârşitul lumii, şi cea mai rapidă şi lipsită de durere metodă să înceteze agonia constă într-un pumn de pastile şi o sticlă de vin alb. Sau dacă nu eşti chiar atât de pizdă, un ştreang rezistent de pe orice raft de sport al unui Aldi care se respectă. În orice caz, n-are sens să mai freci colbu’ pe uliţă, că ştie oricine că altă proastă nu mai bune botu’ la cârdeala ta şi dacă o face, oricum o să fie incomparabil mai penală decât zeiţa care te-a blagoslovit cu prezenţa ei până acum. Farewell, sweet prince…

Metoda lui Andrei de a trece peste relaţii.

Ţi-aş recomanda să faci ca mine da’ ştiu că n-ai coaiele necesare, valenţele machiavelice şi mintea analitică atât de obligatorii ca să nu ajungi să răcneşti din toţi plămânii că “vocile ţi-au zis s-o faci” în timp ce îţi pun mascaţii genunchiu’ pe ceafă. Aşa că am cerut sfaturi de la oameni obişnuiţi, echilibraţi, care au supravieţuit cel puţin unei despărţiri, aceste fiinţe mitologice care par atât de neafectate de evenimentele astea apocaliptice încât, mă, sincer, eu cred că mănâncă rahat.

1. Metoda Sticlei Abundenţei

Răspândită prin zona carpato-danubiano-pontică cam de când înota Burebista prin coaiele lu’ ta-su, constă în primul set de trucuri pe care ţi-l dă oricine a borât destul de mult într-o crâşmă de sat încât să fi devenit un guru irefutabil al tratamentelor ezoterice pentru inimioare suferinde . Oricine a băut vreodată solo în speranţa idioată că îşi îneacă, pe bune, amarul, a aflat că e echivalentul unei doze de dava ca să-ţi treacă sevrajul. Mâine o iei de la capăt, şi azi plângi ca viţeluşele de la Surprize, Surprize, amplificând toate căcaturile aparent importante care-i plictisesc şi enervează pe toţi cei din jur. Nu, îţi trebuie figuranţii ideali.

Da’ în sfârşit, o să bei oricum. Ideea e s-o arzi cu oameni veseli, joviali, da’ nu suficient de joviali încât să vrea să te fută-n cur. Să schimbi cadru’ cât mai des şi să ai mintea ocupată cu orice film se distanţează kilometric de sufleţelul tău şi agoniile lui complet neinteresante pentru oricine nu e un găinar megalomaniac care are impresia că dinamica socială a lumii se învârte în juru’ puţişoarei proprii. Dacă încă bâigui neinteligibil cum că “mirosul ei încă îmi intoxică existenţa incompletă ca o nălucă cu iz de trandafiri de grădină”, măcar ai bunul simţ să-ţi fuţi singur o sticlă în dantură. Mâine o luăm de la capăt, până găsim doza şi anturajul corect.

Mulţi prăjiţi demagogi o să vă zică că nu e bine să bei în momente de-astea. În mod evident, acei prăjiţi demagogi poa’ s-o sugă ca-n parcări pe Valea Oltului, pentru că în momentul în care eşti atât de pulă de beat încât ai de urcat 120 de scări în patru labe pe hard mode, nu mai stai să te gândeşti cine pompează la cea mai mult-prea-de-tot-minunată veveriţă din Europa. Deci idealul e să bei suficient de aprig încât cea mai arzătoare grijă să fie să nu te pişi pe tine până nu mai eşti în public.

De un real succes.

2. Metoda “O pizdă spală pe alta”.

Uşor de intuit. Relativ uşor de executat. Dacă n-aveţi joc în voi, vă-nvaţă Piticigratis să agăţaţi. Eu o să presupun că suntem cu toţii oameni obişnuiţi, cărora nu le tresaltă privirile de căprioare dacă li se vorbeşte de sporturi de garsonieră. Deşi vai, nu ştiu, un prepeliţar care varsă găleţi de agonie când îl lasă femeia s-ar putea să nu înţeleagă mecanica faunei.

Nici nu trebuie. E ca la şcoală – şi ştiu că v-a plăcut să învăţaţi comentarii pentru bac pe de rost, dă-vă-n pula mea de drone lipsite de imaginaţie. Înveţi, reproduci, ce căcat, după vreo douăzeci de repetări până şi voi o să credeţi că sunteţi naturali, originali şi ce mai prinde la păsăretu’ confuz din ziua de azi. Important e să nu vă luaţi în serios, pentru că adevărul e că sunteţi nişte nimicuri cu inima frântă şi mai ales să nu le luaţi pe alea în serios, fiindcă sunt acolo, în genere, taman ca suport de pulă pentru cauza asta neoromantică a adolescentului inadaptat. Dacă încep să vorbească de plimbări în parc şi standarde, jet şi mai departe. Azi nu vrem să găsim mama plozilor noştri, ci o ţărăncuţă de Tălmaciu pentru care centura de castitate nu sugerează altceva decât două cuvinte şoade, hihi.

3. Metoda escapismului

Bă, sincer să fiu, dragele mele nulităţi, eu sunt destul de convins că aproximativ toţi dintre voi o să vă trăiţi vieţile complet plate şi liniare în aceleaşi urbi de două stele din care n-aţi avut tragerea de inimă să evadaţi până acum. Voi o numiţi procrastinare. Eu cred că aveţi mai puţin potenţial decât o palmă de sloboz, dar mă rog, aşa sunt eu, mai înrădăcinat în realitate. În sfârşit.

Până şi voi puteţi să vă vindeţi sufletele, trupurile, tot ceea ce deţineţi sau, în fine, ce-o fi văzând alţii că are valoare în imediata voastră proximitate, pentru câteva zile extrarurale (pentru că nu, nu poţi să zici că stai într-un oraş când cea mai înaltă clădire e CEC-u’ de două etaje şi e un McDonald’s la ieşire, ura!). Alegeţi un punct pe hartă, oriunde, şi daţi-vă un şut în cur atât de tare încât să nu puteţi sta pe el până vă trec toate mofturile.

Nu, serios acum, nu mai boci. Vei fute cândva din nou, şi probabil te vei îndrăgosti la fel de simplist şi penibil. E statistic imposibil să n-o faci. Chiar şi dacă eşti ultimul mutant (şi eşti). Sunt destule tricofile, vorarefile, pluşofile, hibristofile, eproctofile, macrofile, microfile şi necrozoofile încât să ajungi să bostăneşti ceva şi dacă te cheamă Nicu Covacs, Hannibal Lecter, Mickey Mouse, Rîmaru, Patapievici, Cristi Tabără, Emil Boc respectiv Mădălin Ionescu.

Acum şase luni, credeam că acest concept de altfel simplu nu trebuie explicat nimănui care a absolvit perioada de făcut bastonaşe pe caiete matriţate. Astăzi, după câteva sute de mizde care mi-au declarat candid că lor li se pare că filmul X sau Y n-a fost destul de realist, îmi înfig ţigări aprinse în ochi.

Nu te mai poţi uita la o recenzie cu comentarii deschise fără să apară un pulărău suferind care să-şi dea cu părerea vizavi de absenţa unui realism pretins dar nesatisfăcut. Culmea e că asta se întâmplă la filme cu roboţi, dinozauri, extratereşti sau în care Tom Cruise leagă o frază fără să se împletecească. Concepte absurde. Nimeni n-ar îndrăzni să zică de vreo lăbăreală de-a lui Mungiu că nu e realistă, o, nu. Pentru că atâta timp cât se îndeplineşte această cerinţă a realismului cotidian, orice pula mea ar însemna asta, majoritatea comentacilor cu pretenţii de mari critici e satisfăcută.

La ce morţii voştrii vă trebuie realism? Ştiţi ce înseamnă realism? Înseamnă că v-aţi petrece fiecare trei secunde din Die Hard întrebându-vă de ce pix nu încarcă nimeni armele, de ce pix nu ies prin Bruce Willis maţele ca prin maşina de tocat după ce trag cinci săsălăi vreo opt sute de gloanţe în masa de lemn după care se ascunde sau ce fel de terorişti umblă prin zgârie-nori strigându-se după numele adevărate şi complete.

Şi nici măcar asta n-ar fi realist, pentru că în realitate evenimentele din Nakatomi Fox Plaza ar urmări certuri între secretare geloase care nu ştiu cum să i-o mai ia în gură şefului pentru stabilizarea locului de muncă, producători umflaţi care nu mai ştiu cum să violeze francize cinematografice şi regizori aspiranţi încercând să materializeze o idee care a mai fost făcută în trecut, şi încă mai bine, de 324.8 ori. Şi să fie refuzaţi nu din cauza asta, ci pentru că nişte indivizi care tre’ să facă ceea ce se cheamă pompos grossing assessment (adică cât lapte o să scoată din vaca asta imaginară) consideră că nu e destul de fiabilă toată treaba. Mna, mai vreţi realism, dârlăilor?

Ceea ce ar trebui să vreţi e să fie filmul convingător. Ei bine, asta se cheamă plauzibilitate. Ziceţi după mine. Pla-u-zi-bi-li-ta-te. Să vi se prezinte o lume cu nişte reguli pe care să le puteţi înţelege şi digera în timp ce vi se derulează prin faţa ochilor, cu viteza sigură şi constantă de 25 de cadre pe secundă, o poveste interesantă. Eventual cu un mesaj şi o demonstraţie mai profunde decât ce fel de adidaşi poartă Will Smith şi de unde ţi-i poţi comanda.

Convenţia asta cere de la voi să acceptaţi nişte pârghii artificiale şi creează o imersiune care, atunci când funcţionează, vă permite să vă aruncaţi într-o lume străină şi totuşi să absorbiţi mai multe stări şi emoţii decât un Tampax uitat în miezul penetrării. E vorba de complexul format din jocul actorilor, scenariu, fotografie, decor, montaj, regie, muzică, machiaj, efecte speciale şi câtă iarbă ai băgat la bord. Pentru că da, chiar nu e un mit urban, dacă fumezi un cui la momentul potrivit, chiar şi un film de Uwe Boll poa’ să pară mişto.

În plus, emoţiile nu sunt cauzate de realism, ci empatie. Doar nu credeaţi că Daniel-San din Karate Kid chiar învaţă într-un montaj de două minute cum să se bată, mai ales dintr-un sport de fătălăi cum e shotokan. Căcat, cred că dacă mă împiedic de el după douăşpe beri şi tot îl dezlipesc de pe talpă cu spatula a doua dimineaţă în realitate. Mnu, convenţia e că el e băieţelul ăla bun şi cuminte cu care ţinem şi trece printr-un arc evolutiv care îl transformă din ultima pizdă în legenda vie din cea mai ridicolă scenă a anilor 90. Şi totuşi, cam toată generaţia mea s-a bucurat cât se poate de real când a văzut lovitura cocorului înregistrată prost pe casete turceşti închiriate de la Rolimar şi dublate de vorbitoarea pe nas pe care au clonat-o ca să facă centraliste la taxiuri în toată România.

Crane Kick > All.

Un film e bun dacă e bun – dacă e convingător, dacă e interesant, dacă nu adormi la el sau faptul că vrei să-ţi îngropi mutra între ţâţele roşcatei pistruiate cu care te uiţi la el nu e singurul motiv pentru care ai dat cinci euro pe bilet. E cum zicea Oscar Wilde: nu există opere morale sau imorale, există doar opere bune şi proaste. Sau ăla era Marean Vanghelie, nu mai ştiu. Aşa e şi cu realismul, minunaţilor. Dacă vreau realitate mă uit la documentare, şi nu mă refer la documentare care vă toarnă rahat cu bascula despre cum se termină lumea în 2012 sau există vreun consiliu de jidani în Malta care vor să vă bage microcipuri cu GPS în gât.

Sigur, dacă te cheamă Tarkovski, Kurosawa, Miike, Nolan,  Hitchcock & co. îţi permiţi să ai convenţii mult mai elaborate, dar nu mă consider suficient de deştept încât să simplific monştri sacri pentru hemoroizi care includ cuvântul realism în aceeaşi frază în care vorbesc despre creaţii fictive.

Curvele – şi prin curve nu mă refer la dame de companie, faţă de care nutresc o simpatie detaşată – mă calcă pe nervi. Ştiu, nimic nou pe frontul bucifer, da’ aşteptaţi un paragraf sau două. În acest caz particular, doresc să fac referinţă la curvele din domeniul literar.

Nu zic de Coehlo, proastelor, nu vă mai smiorcăiţi. Ăla nu e curvă că nu are ce să compromită. Omu’ poa’ să se screamă până îi fluieră sfincterul Oda Bucuriei şi tot n-o să scrie nimic demn de citit. Nu intru în detalii că am lucruri mai bune de făcut, gen să belesc ochii la tavan. Nu, vorbesc de un personaj mult mai sinistru. Un personaj care, ca un revers al lui Darth Vader, s-a transformat din pizdos în pizdă.

Ţineţi-vă de scaune, domnii mei, căci urmează o dezvăluire-şoc: Cărtărescu scria cândva bine. Mna acum dacă nu s-au rupt scaunele cu voi şi aţi terminat cu forfota, să vă explic: eram într-a opta. Între delirul de hormoni sifonaţi de faptu’ că aveam cea mai bunoacă profă de română şi mutările disciplinare la clasa-ghetou a gimnaziului, îmi plăcea să mai citesc, gen, chestii prea sensibile ca să ni se ceară la Capacitate. Aşa că pun mâna pe Visul, o cărticică numai bună de rumegat în bancă în timpu’ lătrăturilor generice din orice oră nu mă interesa. Pe scurt, a fost mişto – copii cu cheia la gât, o nostalgie bine dozată şi convingătoare, construcţii narative fluide. Friza geniul sau cevadegenu.

Au fost şi altele, mă rog, derulăm în faţă şi trecem peste. Ceva ani mai încolo a apărut “De ce iubim femeile”. Am văzut Cărtărescu pe cotor alături de un titlu atât de ieftin, mi-era mie un pic teamă de siropul pe care îl ţinuse cât de cât în borcan până atunci, da’ era Cărtărescu. Morţii lui. N-am vrut să cred hype-ul elitiştilor care făceau mişto de mine, aşa că am luat cartea. Pe moment, nu mi s-a părut aşa dubios să lecturez o chestie cu un astfel de titlu. Poate contează şi detaliul că a coincis cu un moment în care exista o gagicuţă cel puţin la fel de molatecă în viaţa mea. De fiecare dată când o vedeam zâmbind, vroiam să mă slobozesc pe dantura ei perfectă şi imaculată ca albul ochiului. Eram îndrăgostit.

După vreo douăzeci de pagini, am borât puţin în gură. Şi tot aşa. Stăteam ca Beigbeder şi citeam pe budă ca să fac din când în când câte o piruetă şi să dau la raţe. Jur pe mă-sa lu’ Mircea. Era odios – construcţii sexuale triviale, un pupincurism docil, de pulete convertit de faptul că îi stă ventuzată pizda vreuneia ca un facehugger pe liţofaţă, totul amplificat de succesul nebun al unui volum care face grătarele de cărţi să nu pară o idee atât de nasoală. Cărtărescu, am descoperit cu oroare, se transformase în Mihaela Rădulescu.

Eu nu cred că e obligatoriu să scrii o carte pentru audienţa De trei ori femeie şi mintea tot cât o găină ca să-ţi plăteşti asigurarea la maşină. Cărtărescu oricum era cunoscut şi premiat dinainte, deci suspectez că nici faima printre rezidentele din Făgăraş n-a fost catalizatorul. Nu, eu cred că există doar două variante plauzibile.

Unu, Cărtărescu a început să facă tratamente cu estrogen. L-a convins vreun homosexer să-şi lase partea sensibiloasă să zburde, că e mai feelingos, că ăsta e adevăratul el, că morţii lui. Scria De ce iubim femeile cu o mână, în timp ce dădea ţâţă orfanilor rroma pe care îl convinsese Oprah prin SMS că ar fi de bun augur să-i ia acasă. E o opţiune sinistră, da’ dacă citiţi cartea aia n-o să vi se mai pară atât de diferită de o potenţială realitate.

Doi, Cărtărescu, cumva, nu reuşise să fută în izmenele premiate de maestru literar. Se căsătorise cu o poetesă care probabil îl anunţase candid în noaptea cu pricina că ea se păstrează până la Nunta de Argint, că religia nu-i permite s-o ia în gură şi/sau omu’ pur şi simplu o are prea mică. Mnasol. La fel, e o soluţie care în cadru obiectiv poate părea fantasmagorică, însă e nevoie de ani întregi de frustrare sexuală ca să elimini postdigestiv aşa un amalgam ieftin şi rugător de complimente vâscoase, menite să înmoaie inimile pizdelor hipersimţitoare.

Fail: click aici.

Bine bă, campionilor. Aşa se face activism. V-aţi dus să-i bateţi obrazu’ lu’ Ivănel şi v-aţi luat şpiţ în cur de la brigada RPG. Bravo.

Nu aşa se face, dona-v-aş idei bune.

Undeva prin ţară, există nişte oameni care luptă împotriva comunismului.

Imbecilitatea oricărei entităţi administrative din România e depăşită doar de naivitatea aproape adorabilă a Tineretului Salvator. Aceşti şoimi înflăcăraţi într-un sincron al formulărilor de tipul “Ştiaţi că…” sunt adevăraţii secerători patrioţi ai neocomuniştilor care dârdâie în izmene, spaima fosilelor care îi recită câte un Gimn Sovyetskogo Soyuza în gând lui Stalin înainte de culcare.

Din marea de puleţi care ajung fie la SNSPA, vreun analog din provincie sau tejgheaua cu angajări la McDonalds, mi-au sărit recent în ochi Noii Golani. Na, am vreo trei mari probleme în a-i lua în serios:

1. Nu pot să înghit niciun idiot, de stânga, dreapta sau centru-mijlociu care foloseşte [...] excesiv, aşea, după fiecare frază gen. Băi, anticomuniştilor patritonţi care esteţi, eu înţeleg că simţiţi nevoia să oftaţi şi-n scris de cât de sisifice sunt eforturile voastre întru Continuarea Revoluţiei, da’ eu nu cred că eraţi plecaţi la manifestaţii în clasa a treia sau când morţii voştri trebuia să învăţaţi utilizarea semnelor de punctuaţie.

2. Ăştia scriu că sunt apolitici. Mna, ce vor ei să zică e că sunt independenţi de mai micii sau mai mari patroni cu aspiraţii politice de ciordeală din România, şi îi cred, că nici eu nu mi-aş bate capu’ să sprijin de nicio culoare nişte activişti apolitici care habar n-au ce înseamnă apolitic. Apuliticii mei minunaţi, în momentul în care vraja mării vă perindaţi să-i bateţi obrazu’ semiîngropatului de Iliescov pentru prestaţia de la mineriadă şi nu numai, nu mai sunteţi apolitici. Sunteţi pur şi simplu copţi. Vă implicaţi în politică, sunteţi contra ăla, sunteţi activ interesaţi de politică. Punct, mă piş pe voi de semidocţi.

3.Poporul român nu se răscoală. Ăştia zic că sunt grup de acţiune, şi când auzi asta, te gândeşti “mamă cuae e pe bune, ăştia sunt, cocktailuri Molotov în Casa Poporului, cât de hardcore”. Pula, au acelaşi bovinism liniar care îi determină pe greviştii bugetari să se împrăştie după 7 că începe şou’ la Antena 3 şi tre’ să-şi ia doza de Agent Anti Oranj. Doar că ăştia sunt de partea ailaltă a gardului, ăştia au ceva de împărţit cu fantomele trecutului, cu spiritul viu al lui Lenin care zace ca un mănunchi de tentacule de-ale lui Cthulhu, dospind creierii bomboneilor roşii care v-au futut. Păi şi ce fac în sensul ăsta? Se plimbă prin ţară. Împart afişe.  Se duc la Chişinău să asculte DJ Dox şi o grămadă de subliteraţi ai hip-hop-ului de ambele părţi ale Prutului pentru că – nu-i aşa – nimic nu strigă mai tare că suntem activişti patrioţi decât un hip-hop importat prost şi flegmat întru atrofierea oricărei brume de gramatică din minţile viţeluşilor. Poate-l luaţi şi pe Puya cu voi data viitoare şi îl lăsaţi în Republica Loldova, acolo, undeva în Anzi.

Băieţi, aţi întârziat cam 21 de ani la bairamul ăsta. Nu mai există comunişti la putere sau în opoziţie în România, pe cuvânt de anarhist. Degeaba vă bateţi cu pumnii pe tricourile cu mesaje apolitice cum că ce independenţi şi trv sunteţi voi, că nu tre’ să vă plătească absolut nimeni ca să fiţi idioţi. Iniţial vroiam să includ citate dar sunt atâtea inepţii aglomerate pe site-ul ăla al vostru că nu pot decât să-l recomand cu totul. Poftim.

Mă mâhneşte profund faptul că se vorbeşte peste tot de Revoluţie. Nu pot să cred că acest cuvânt tocit de orice fel de sens şi spirit datorită pleiadei de contexte nepotrivite în care a fost folosit poate exista în continuare în vocabularul unui popor atât de confuzat de analişti isterici şi alte scursuri supraapreciate. Când văd un activist activ, vă anunţ.

Nu vă faceţi grjii, voi încerca să expun această ipoteză bine înrădăcinată în realitatea obiectivă astfel încât până şi cei mai idioţi dintre voi să înţeleagă ceva. Va fi greu, dar am fost proiectat genetic să simplific orice teoreme sociale complexe pentru toate mamiferele bipede asemănătoare omului din fauna înconjurătoare.

Să purcedem. StarCraft II este un joc de strategie cu tematică Science Fiction. Pe larg, e vorba despre nişte săteni spaţiali porniţi în căutarea fuziunii reci pentru o doză de bere care să nu fie stătută, o grupare flamboiantă de activişti homosexuali care strălucesc futurist şi predică simboluri falice prin absolut orice maşinărie le coc minţile intoxicate cu sloboz extraterestru şi în cele din urmă, o specie de termite feministe cu solzi şi un glăscior gingaş, de fecioară trecută printr-un weekend la Sinaia. Să le zicem oameni, pârţari şi licuricii mei dragi, respectiv.

N-are rost să vă trec prin povestea jocului fiindcă nu interesează pe nimeni, în afară de fani, iar fanii în general sunt nişte neoameni vegetali cu creierii săpuniţi. Să te joci StarCraft de unul singur sau în campanii e echivalentul masturbării când eşti la un click distanţă de swinger club. Te aşteaptă o grămadă de persoane numai dornice de sex turbat şi genocid şi tu tragi de pielea aia până te circumcizezi prin frecare, mongoloidule. Trei, stai jos. Eventual mori. Singur.

Din acest motiv, alegoria prezentă se poate aplica doar meciurilor în reţea. Eu refuz să cred că viaţa e o succesiune de labe, oricât ar încerca restul omenirii să mă contrazică, aşa că prefer să cred că e o succesiune de orgii. În StarCraft, acest truism controversat se manifestă prin sintagma Canis Canem Edit. Adeseori, după un principiu sănătos pe care îl înţelege oricine nu poate încasa mai mult de o sticlă de bere după ceafă, tre’ să dai primu’ sau n-apuci să dai deloc.

La început, sunt doar eu, căsuţa mea din pădure care arată mai degrabă a coşmar Geigerian decât pedofest pentru Hansel şi Gretel. Ah, şi cinci sclavi. Sau cum i-ar alinta o fostă, cinci ţărănuşi adorabili cu drepturi civile şi cinci minute de pauză pe oră. De-aia e fostă.

Licuricii mei dragi, ca şi avatarele lor din realitatea cotidiană, există doar ca să roboteze. Le arăţi un ciorchine sănătos de minereuroi şi sar pe el după program. Singurele două roluri în viaţă sunt colectarea bănetului şi metamorfoza în ceva mai durabil, un discurs pe care l-au preluat de la mine. Asta pentru că-mi zidesc fortăreaţa cu măruntaiele lor, gen Manole. Nu există nimic mai dulce pe lume decât manipularea colectivă a unei mase care e gata să se pleoştească în jeleu inert atunci când mă scobesc în nas şi dau semnalu’.

Într-un alt colţ al terenului de scos maţe prin nara stângă, zace eternul meu tovarăş în a călca pe cap pârţarii spaţiului. Să-i zicem Radu. Ei bine, Radu ăsta e un băiat deosebit. Wingmanu’ perfect când ieşim la agăţat, în speţă când ieşim la agăţat morţi de beţi şi ne trezim călare pe civilizaţii nebănuite, zdrobind sub ghete artefacte nepreţuite ale adulmecătorilor de castraveţi noduroşi. Ca un bun partener (deşi suspectez că mai mult din raţiuni de dacă nu ne ajutăm, o sugem şi iar începem să urlăm unu’ la altu’), Radu e mereu acolo. Ca şi cu prietenii care mă ţin de cap la baie prin crâşme, habar n-am dacă băiatul ăsta e motivat de omenie tradiţională sau perpetua teamă că dacă nu mă iau şi eu de guler de cocalarii ăia sparţi de la ieşire poate ajunge singuru’ cu borş la bot acasă şi nu se cade. Şi am impresia că îl cert prea mult. Am aceeaşi senzaţie de căcat din realitate că am prieteni mai buni decât merit.

Dar să ne întoarcem în ograda mea, căci aşa cum v-ar putea confirma o altă fostă, când o arzi prea mult prin vecini, te poate aştepta o cantitate copioasă de sânge, lacrimi şi spermă acasă. Acasă, a apărut o Regină.

Regina, exemplificând pentru a 4390432-a oară faptul că poţi să suceşti minţi şi cu pieptul plat.

Regina asta e bună la procreere şi e arhetipul femeii care a vrut să mă-mblânzească, să-mi impună program administrativ şi să mă fută după bunul plac al nivelului ei de mana. Mai exact, injectează o serie de ovule care se coc niţel şi ideal e s-o iei cu ea de la capăt la fiecare ciclu, că rămâi în urmă şi homalăii ăia albaştri din partea întunecată a hărţii se clonează mai repede decât apuci tu să te termini. Bă, mna, eu ştiu că alţii sunt semizei, da’ după cinci-şase numere încep să uit şi să pierd timp. Bara ei de putere şi nesaţietate sexuală se umple ca o listă de căcaturi de-ale casei pe care tre’ să le fac ca să primesc şi eu o grudă la două zile.

Dar ca orice băiat sub dictatură conjugală, am şi eu o bucurie în viaţă. Căţeii. Sprinteni şi joviali, aceşti ambasadori ţopăitori ai vrerii mele se împrăştie ca o tumoare pe hartă. Sunt dresaţi în jocurile clasice gen aport – se întorc din când în când cu un ţărănuş bleu-lingău între fălci şi demonstrează o cruzime de insectă când vine vorba de organisme liberale cu afinităţi dosnice.Încerc în paralel să produc un comportament similar în Luna, cel mai total câine din lume, servindu-i cocaină în buline şi punându-i Village People în timp ce o întărât să muşte din caltaboşul cu care am augmentat un poster cu Botezatu.

Apoi, sunt păsările. În StarCraft II, ca şi în realitate, toate arată la fel. Tot ca şi în realitate, sunt kriptonitul începătorului. Naivii, credulii, îndrăgostiţii, tipii de treabă de pretutindeni îşi smulg părul din cap la unison când aud de ele. Asta pentru că e lesne de ajuns la ele, evolutiv vorbind (mna, mare surpriză, pulamea), zboară şi deci nu pot fi imobilizate din încheietură. Cu cât sunt mai multe la un loc, cu atât provoacă pagube mai crunte. Segmentul sexului cu ţâţe care se încadrează în această tipologie va găsi negreşit o sumedenie de paralele palpabile cu aceste fiinţe infernale, drept pentru care speculez că moda verii va trece de la aurolac travestit, The Lady Gaga Experience la insectoide carnivore în jurul cărora viaţa însăşi se zbate să existe.

Duşmanul

Duşmanul – la modul general, antagonist al atâtor balade manelistice şi motivator existenţial pentru o grămadă de mizerii la care eşti constrâns să apelezi în viaţă. Are aceeaşi privire tâmpă, aceeaşi voce bolândă de microfon sovietic interbelic şi acelaşi mers de podium de bordel în Tijuana pe care le etala şi mă-ta când i-am refuzat avansurile. Pe scurt, tre’ să moară.

Protoss. Epitoma poponărelii în secolul 26.

Ăsta e şi obiectivul jocului. Să calci chestii pe cap până nu mai ai ce să calci pe cap. Când dezbraci toată alergătura de ovulaţii, socializare, homofobie intergalactică şi nevoia de a îndeplini un barem mai mare sau egal de acţiuni pe minut cu ale adversarilor, cam asta rămâne. Autoconservare sau lăcomie. Da’ tu nu pentru asta o faci. Ţi-au trebuit destule scrumiere pline la marginea biroului ca să-ţi dai seama de treaba asta, dar chiar e antrenant şi mişto în timp real, în prezent, nu atât pentru obţinerea cât mai frecventă a mesajului de victorie cât pentru scenele de câteva secunde în care se întâmplă rahaturi de proporţii biblice.

Ca şi în realitate, există o tabelă de scor care e absolut irelevantă. Genul de căcat pe care stau să-l descompună hălcile de carne animate care se duc la şcoală ca să ia zece, care se duc la facultate ca să obţină o diplomă şi care îşi imaginează că în lumea reală, valoarea unui om se cuantifică în normele navetiştilor de Răşinari care vă educă plozii. Sunteţi nişte ţărănuşi, îneca-v-aţi cu pucioasă.

Din seria meseriilor absolut inutile. Genul de meserie pe care o primeşte Bulă ca să nu moară de foame. Nici măcar nu poţi să zici că ştii meserie cu meseria asta, fiindcă tot ce îi deosebeşte pe controlori de şomeri e o legitimaţie penibilă şi salariul minim pe economie.

Ironic e că în ţara care-i ocupă lui Badea tot timpul, am văzut o scenă de teatru absurd având ca protagonişti nu mai puţin de şase controlori. M-a pufnit un râs bolnav când am văzut că bugetarii fac grevă că le ia Boc salariile la pulă şi sunt plătiţi din banii mei şi ai voştri şase oligofreni bătuţi de soare cu mecle pământii al căror unic rol este să pună de-o amendă când li se goleşte castronul.

Şi sunt şase. Nu pot să acopăr chestia asta cu mintea. Îmi imaginez că sunt şase ca să nu le-arăţi un deget şi să te cari, da’ chiar şase? Să presupunem că refuzi să te dai jos din autobuz. Şi ce? N-au voie să pună mâna pe tine. Să presupunem că te dai jos din autobuz dar le zici că nu eşti curios vizavi de ce e în dubă când te invită cordial să te aşezi pe banchetă. (Dubă, pe cuvântul meu de onoare, ceva din filmul CSI: Poplaca). Nu pot să te bage cu forţa. Mai departe? O să te întrebe cum te cheamă. Să presupunem că le arăţi degetul ăla acum. Maxim ce poa’ să facă acum e să cheme jandarmii şi ăia să zicem că au cum să tragă de tine să te identifici. Deci duba e inutilă, faptul că sunt şase sparţi în loc de doi sau unul este absolut inutil şi până la urmă, pentru ce?

Pentru că unu’ n-a dat 2 lei pe un bilet. Cred că există echipe antitero cu mai puţin de şase oameni, da’ controlorii se confruntă cu oameni mai hardcore. Doar cei mai adevăraţi anarhişti, cu buzdugane care le atârnă de boaşe şi lansatoare de rachete în geci de piele personalizate nu-şi cumpără bilet.

E sinistru. Poate nu vă daţi seama, şi ţin să menţionez că eu n-o să-mi iau niciodată bilet de transport public naţionalizat într-un stat clădit pe şpagă, dar tre’ să fie cel puţin hilar pentru oricine a cotizat vreun cent la stat să i se spună că în miez de foamete, în Sibiu, nu unul ci şase pivniţari cocliţi se plimbă cu dubiţa prin oraş ca să verifice date şi să oblitereze crima provincială: călătorii clandestini.

De fapt, cam tot sistemul ăsta de transport public e bolnav. Plin de slujbe făcute ca să nu moară Maricica de la ghişeu de foame. Ca să poa’ să tricoteze şi să dea bilete de personal către Halta Bivoliţa. Şi să primească câteva sute de lei pe lună gen. Cel mai bun sistem de servicii sociale – slujbe inutile pentru oameni inutili.

Ştiţi cine poate să facă slujba asta mai bine decât ea?

Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să fiu acuzat că nu sunt politically correct. Mi s-a atras atenţia că neglijez punctele forte ale Sudului, drept urmare am decis să scrijelesc o odă misticului tărâm ce precede falnica Împărăţie a Caracalului.

În Slatina, Soarele răsare în fiecare dimineaţă. Lumea se trezeşte devreme, cu poftă de muncă şi viaţă. Dintre oamenii care se trezesc primii, harnicii politicieni ai oraşului, cel dintâi ne întâmpină un domn pe numele lui Daniel Ionuţ Bărbulescu. Domn care ne întreabă dacă nu vrem o garsonieră, că ştie el pe cineva.

Peste oraş veghează fantomele unor titani, gen Minulescu sau Eugen Ionescu. Sunt născuţi în acest colţ pitoresc al lumii şi toată lumea ştie că dacă ai făcut ceva notabil în viaţă, devii mândria localităţii natale. Astfel, Slatina câştigă în prestigiu prin simţul de apartenenţă intelectuală al precedentului creat: aici se nasc monştri sacri. Şi olimpici mondiali la geografie.

Poznaşul ăla de Ionescu a vrut să mai alevieze din povara aşteptărilor la care e supusă populaţia nu la fel de genială de prin împrejurime, aşa că s-a iscălit el acolo de câteva ori Eugene Ionesco, ca să-i dea obrăznicăturii ăleia de fiică-sa pretext să-l vrea retras din patrimoniul oraşului, respectiv patriei. Fie asta, fie trollează fin.

Dacă vă scapă privirea în afara indicaţiilor ghidului turistic, ochii vi s-ar putea opri asupra companiei Alro Slatina, un producător de aluminiu atât de legendar, încât a devenit criteriu de mândrie locală până şi proximitatea clădirilor faţă de municipiu. Pentru detalii vizavi de potenţialul economic şi de bişniţă, consultaţi departamentul Şuşanele al lui Theo Stolojan.

Dar na, să lăsăm tonul de labă enciclopedică. E un mare căcat să judeci un oraş după personalităţi, după vârfuri sau drojdie. N-are nicio relevanţă. E cam de căcat să judeci un oraş oricum, pentru că e vorba doar de decor. De clădiri şi mâncători de seminţe şi dârlăi beţi care se rostogolesc din autobuze. De genul de căcaturi pe care le observi doar în treacăt şi te întristează, că pulamea, eşti un pic romantic în spatele oceanului de lăbăreală cinică pe care o afişezi. Sunt convins că până şi în Slatina te poţi îndrăgosti, poţi să te debarasezi un weekend de tot ce ştiai până atunci şi poţi să ai revelaţii care să te împingă spre creaţii indispensabile pentru cultura umană aşa cum o ştim. Vezi Eugen Ionescu. Sau Eugene Ionesco, depinde de care parte a Slatinei te afli.

Chiar şi ca decor aşa, mai degrabă m-aş combina prin alte locuri.

Grigore îşi şterge ghetele de stropii de urină, cu gândul la nostalgia unor vremuri când lătrăii ăştia boemi, cu pleată, erau luaţi la foarfecă prin dube. Când nu puteai să intri aşa, otova, ca-n gară, pulă de beat peste om în casă şi să începi să te pişi pe el. Când se dădea bună ziua şi sara bună pe toate coclaurile şi puleţii, fie ei boraci, babaci sau undeva între erau atât de apropiaţi sufleteşte încât se adresau unii altora cordial cu “tovarăşe”. O vreme când omul era bun, nu budă.

Grigore e un dinozaur fictiv. Poate dacă s-ar întâmpla pe bune să-ţi intre unu’ matol în mezon şi să-şi dea drumul la sâsâită pe tine, pizda mă-sii, se-nţelege că te smiorcăi în maniera asta depresivo-fatalistă despre declinul rasei umane. Omul s-a pişat pe tine, normal că tre’ să provină dintr-o generaţie futută, fără frică de Dumnezeu sau ricoşeul jetului.

Problema e că, deşi Grigore e un guşter ofilit şi complet inexistent, el a inspirat o parte semnificativă din troglodiţii care se simt suficient de avizaţi încât să tragă o linie şi să facă o comparaţie între generaţiile lor şi hipioţii liberali din toate pivniţele decrepite de-acum. Întrebarea mea perfect naturală este: măi băieţi, voi cum gândiţi? Unde trageţi linia, cum împărţiţi bulinele pozitive, alea negative şi alea seropozitive şi faceţi grand totalul?

Că dac-o luăm aşa, prin ceapă, la modul general, vă contrazic. Generaţiile pe care le scuipă toţi parveniţii cu iz de telemea de-acum sunt chiar docile. Sunt mai mult lăbari decât nocivi şi doar bazinul genetic are de suferit: trag mefedrină şi praf de pizdă pe nas, normal că ajung valize inerte mai devreme sau mai târziu. E cam ca în anii 60, doar că muzica e de căcat. Şi în lipsă de iarbă, plozii pierduţi printre divorţuri fumează trifoi dat cu şoricioaică.

În acelaşi mod general vă întreb: păi mă, voi îi comparaţi pe ăştia cu băieţii ăia cu cruci şi vulturi care s-au dus în excursie la Varşovia prin ’39? Ăia oare au dat bună ziua la intrarea în oraş? Da’ ăia care, un pic mai devreme s-au luat la scandal până au rămas cu 37 de milioane mai puţin? Şi ăia care s-au omorât după? Şi înainte? Şi ăia care iau la lamă bătrâni prin staţii de metrou zece ani de-acum, ai cui sunt?

Atâta tot că ăsta e un raţionament de gherţoi unidimensional care a preluat şi el o replică generică şi s-a simţit dator s-o perpetueze oral. Ca mă-sa. Adevărul e că majoritatea oamenilor din absolut fiecare generaţie n-ar fi în stare nici să fută dacă ar depinde de abilităţile lor analitice şi aplicative şi nu de un instinct pe care li l-a băgat Bătrânul Bog în golovan. Noi nu suntem mai proşti decât ăia care au fost traşi în piept să moară degeaba în ’89 şi nici mai deştepţi. Vreau să cred că suntem mai puţin lăbari decât moliile astea care bagă detergent în ei ca să se simtă în priză, dar la modul absolut ştiu că ai noştri se omorau cu dava şi dacă aveau prea mulţi bani, cox. Dar mai deştepţi? Mai cuminţi? Mai luminaţi? Hai jet.

Sunt sigur că prin epoca cenozoică relativ timpurie s-a trezit un penăr şi a exclamat, exasperat:

-Să-mi bag mastodontu, pe vremea mea copiii vânau cu mâinile goale.

Şi au preluat toţi pulăii nostalgici un meme care e pe cât de sofistic, pe atât de răspândit.